Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2009

Uneori am o senzaţie tâmpită că pic în gol. Dintr-o dată simt că îmi fuge pământul de sub picioare şi cad… cădere liberă, free fallin’, cum zice Tom Petty. Orice aş spune, am încredere în oameni. În oameni am încredere de fiecare dată, chiar şi atunci când îmi înşală aşteptările. Sunt prudentă, precaută, analizez, dar cred în continuare. Nu caut nod în papură, nu fac pe detectiva. Aştept. Când simt că nu se mai poate, plec. Pentru totdeauna.

Nu mi-e frică să încep un lucru. Mi-am dat seama de chestia asta de curând. Începuturile sunt grele toate. Însă până acum am reuşit şi am credinţa că voi reuşi şi de acum încolo. Uneori am nevoie să fac aşa cum mi-a zis cel mai drag şef cândva: Când nimeni nu mai crede în tine, când simţi că şi cel mai bun prieten nu-i de partea ta, uită-te în oglindă, bate-te singură pe umăr şi spune-ţi: Bravo, eşti cea mai bună! Nu ştiu dacă sunt într-adevăr cea mai bună. Mai mult ca sigur că nu sunt. Însă de la el am învăţat să cred asta. Am câteva complexe de inferioritate. Toţi oamenii au. Nu-s cea mai slabă sau cea mai frumoasă, dar culmea, sunt destui oameni care mă iubesc şi asta îmi dă încredere. Am şi multe puncte forte. Şi poate pentru că ăsta e un moment în care aş avea nevoie să mă bat pe umăr, o să mă gândesc la calităţile şi nu la defectele mele. Poate cel mai mare e toleranţa. Sunt o persoană tolerantă, care poate înţelege multe. Un altul, nu mai puţin important, este inteligenţa. Dar nu mai am chef să mai zic acum.

Ascult de câteva zile o piesă veche a unei formaţii ale cărei fană n-am fost niciodată. Affirmation se numeşte piesa. Zice ăla acolo că primim mereu ceea ce dăm. Şi că revistele de frumuseţe promovează o încredere scăzută în sine. Şi că ne dăm seama ce înseamnă dragostea doar atunci când o pierdem. Şi chestii din astea… Mi-au plăcut mereu fetele frumoase. Nu am fost niciodată invidioasă pe ele. Mereu mi-a plăcut să am amice faine, persoane frumoase, dar nu doar pe exterior. De fapt, cele mai atractive lucruri la un om sunt inima şi sufletul. Din păcate, există destui ghiolbani pe care nu-i duce mintea şi care nu realizează că nu exteriorul contează. Contează, de fapt, cum eşti. Pentru că atunci când eşti tânăr poţi fi frumos, dar frumuseţea e trecătoare. Se duce dracu odată cu anii. Rămâne doar caracterul şi ceea ce ai în cap. Şi dacă ai ghinionul să n-ai nimic…

Mai e o chestie, care nu se potriveşte acum în text. Sau poate că da. Dar e un gând ce nu-mi dă pace. Un sfat adică: Nu-i fă rău unui om care suferă. Sunt mulţi care fac asta. Care atunci, când te văd jos, îţi mai dau un bobârnac să cazi şi mai nasol. Care aruncă cu vorbe urâte, care rănesc gratuit, de multe ori sub pretextul că ar face-o involuntar. Mă doare sufletul când văd mârlănii din astea. Vorbe aruncate ampulea, doar aşa, să ne aflăm în treabă. Cred că trebuie să ai grijă ce spui şi cui spui. Să nu răneşti. Pentru că, până la urmă, ceea ce dai vei primi în schimb.

Anunțuri

Read Full Post »

Am fost întotdeauna o persoană extrem de tolerantă. I-am tolerat pe toţi: negri, ţigani, homosexuali, proşti, retardaţi. I-am tolerat, pentru că am considerat mereu că pentru a putea fi tolerant, trebuie să fii aparte. Şi nu oricine poate fi aparte, altfel, ieşit din tipare. Recunosc, mi-a plăcut să stau mereu în afara tiparelor, oricare ar fi acestea.

Nu i-am tolerat niciodată însă pe mincinoşi. Dacă urăsc un lucru (şi sunt puţine lucruri pe care le urăsc!), acela este minciuna. Nu mint, de aceea aştept sinceritate şi de la cei din jurul meu. Am uneori tendinţa de a căuta minciuna şi acolo unde ea nu este. O atitudine cât se poate de greşită, însă nu pot face nimic ca să fiu altfel. Am fost minţită de multe ori, de aceea am impresia că mi se ascunde ceva. Poate e şi puţină paranoia în joc, nu ştiu…

Pentru a nu mă răni, unii oameni îmi ascund lucruri uneori. Şi nu suport chestia asta. Problema este că, de cele mai multe ori, simt că ceva e în neregulă. Nu pot spune exact ce, însă simt eu că ceva e putred… Ca să mi se adeverească mai apoi faptul că am avut dreptate.

Nu sunt o fire răzbunătoare. Însă dacă mi s-ar dovedi acum că cineva mă minte, s-ar putea să nu mai iert. De fapt, ce tot vorbesc aici? Cine minte o dată, o va face şi a doua oară. De aceea fiţi precauţi cu oamenii care au tendinţa să fie misterioşi. Sau cu cei prea încrezători. De obicei, şi unul, şi celălalt ascund ceva.

Read Full Post »

Unii spun că iubirea se măsoară în săruturi. Alţii afirmă că iubirea se măsoară în cuvinte dulci rostite la ore târzii sau dimineaţa devreme. Unii cred că iubirea se măsoară în nopţi nedormite, în convorbiri telefonice interminabile sau în discuţii pe mess până spre dimineaţă. Alţii ar spune că iubirea se măsoară în clipe de fericire petrecute în doi. Iar ceilalţi, cei mai superficiali puţini, măsoară iubirea în partide de sex reuşite. Mai sunt şi din aceia care cred că iubirea nu se măsoară nicicum, ea doar există. Părerile sunt împărţite şi, într-un fel, fiecare are dreptate.

Eu una cred că iubirea se poate măsura. Iar măsura iubirii este pierderea ei. Sunt mulţi oameni care au pierdut ce au iubit pentru că n-au ştiut să aprecieze ce au. N-au văzut puţin mai adânc în sufletul omului ce le-a stat alături şi s-au obişnuit să primească, uitând că iubirea înseamnă să împarţi… Să împarţi tot ce ai, începând cu sufletul. Nu-mi pare rău de aceşti oameni, pentru că e doar vina lor pentru ceea ce s-a întâmplat. Data viitoare, vor şti că nu aşa trebuie să te comporţi cu persoana iubită. Dacă vor avea norocul să mai întâlnească pe cineva care-i va face să vibreze. Dar unii îl vor avea, cu siguranţă. Şi asta pentru că sunt buni şi pentru că îl merită. Chiar dacă au greşit la un moment dat. Oamenii buni merită iertare, merită fericire, merită tot ce-i bun.

Read Full Post »

Gânduri nerostite

Încerc de ceva vreme să-mi fac ordine prin viaţă, să sortez, să aleg. E greu. Când am impresia că am selectat, apare ceva care îmi dă toate planurile peste cap. De obicei, nu-mi regret deciziile. Nu le regret pentru că mă gândesc foarte mult până să le iau. Nu-mi permit să greşesc. Probabil că nu sunt destul de spontană, însă decât să-mi pară rău după, mai bine aşa…

Aş fi putut avea multe poveşti de dragoste notate într-un carneţel pierdut printre rafturi… Am ales să nu le am. Nu ştiu de ce am ales aşa. Poate mi-e frică să mă îndrăgostesc. E pentru că am cam dat-o în bară până acum. Am crezut întotdeauna în dragostea aia adevărată, aia unică, mereu pe aia am căutat-o. Din păcate, s-a ascuns atât de bine, încât nu am găsit-o.

N-am fost niciodată o uşuratică, deşi unul sau altul au avut grijă să-mi reproşeze asta. Am fost mereu corectă, nu am înşelat, nu am furat de la nimeni, nu m-am ascuns atunci când am simţit una sau alta. Nu cred că chestiile astea mă fac mai „uncool”. Şi ce dacă n-am avut multe relaţii? Şi ce dacă n-am zburat din floare în floare? Pur şi simplu nu ăsta a fost target-ul meu. Sunt o visătoare, întotdeauna am fost şi nu voi renunta niciodata sa visez. Esti pierdut cand uiţi să visezi, şi cred că am mai spus chestia asta de nenumărate ori. Unii oameni mi se par prea serioşi uneori. Prea se gândesc doar la bani, la afaceri, la o fericire care devine o iluzie atunci când realizezi că tot ce ai câştigat nu valorează nimic dacă nu ai cu cine să împarţi ceea ce ai.

Din păcate, sunt foarte mulţi oameni care au impresia că o stare financiară bună le poate aduce fericirea. Se înşală aceşti oameni. Să zicem că ai o soţie care te iubeşte, dar care lucrează la fel ca şi tine. Doar că tu, pentru că tu câştigi mai mult decât ea, aştepţi ca ea să-ţi facă zilnic mâncare, să aibă grijă de casă, de curte, de grădină. E o atitudine greşită. Ai o soţie ca s-o iubeşti în primul rând, nu să faci planuri, să împarţi treburile, să faci lucrurile să funcţioneze. Cred că atunci când există iubire, există şi respect şi totul merge fără să fie programat. Cred că am nevoie de o persoană care să mă înţeleagă aşa cum sunt, care să-mi lase libertatea pe care mi-o doresc şi pe care s-o iubesc mai mult ca orice. Perfecţiunea nu există şi trebuie să facem mai mereu compromisuri. Dar există ceva ce se-apropie de perfecţiune, şi asta nu-i aşa greu de găsit…

De la un bărbat îmi doresc în primul rând să mă înţeleagă. Să fie bun, să-mi vorbească frumos, politicos, să-mi arate că mă iubeşte şi că mă respectă. Să nu-mi vorbească urât nici când a avut o zi proastă, mai ales că nu eu sunt vinovată pentru că treburile n-au mers aşa cum şi-a dorit el. Am nevoie de un tip tolerant, care să înţeleagă lumea şi să fie deschis, un om care să vrea să înveţe mai mereu câte ceva şi căruia să-i placă să călătorească. Mi-ar plăcea să văd lumea alături de cineva drag… chiar mi-ar plăcea să mă însoţească cineva în călătoriile mele! De asemenea, cred că omul cu care aş putea crea o familie trebuie să fie puţin nebun, puţin visător şi puţin copil, pentru că vreau să fie un tată bun pentru copiii mei, să poată să se joace cu ei, să fie unul de-al lor uneori, să nu fie doar serios şi să nu poată comunica cu copiii. Mi-ar plăcea să iubească animalele măcar atât cât o fac eu şi oarecum să avem aceleaşi ţeluri în viaţă. În ceea ce priveşte sufletul, îmi doresc linişte sufletească, îmi doresc să fiu mereu împăcată cu mine însămi şi mulţumită de ceea ce fac. În ceea ce priveşte bunurile materiale, îmi doresc o casă cu un mic lac cu crapi koi, o grădină cu pomi fructiferi şi în faţa casei multe flori, cu vreo câţiva pitici de grădină şi lămpi solare. Aş vrea să am panouri solare pe acoperiş şi un geam imens la mansardă prin care să văd stelele noaptea, un câine şi o pisică. Nu-mi doresc găini, raţe sau alte orătănii după care să trebuiască să curăţ, pentru că nu aş face lucrul ăsta. Îmi doresc să fiu fata de oraş care să locuiască la casă şi să fie doar hepi. Atât şi nimic mai mult.

Read Full Post »