Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2009

Îndoiala

În viaţă poţi pune multe la îndoială. Doar dragostea nu. Ori există, ori nu. Ori e „adevărată”, ori deloc. Dacă o pui la îndoială, dacă trebuie să te decizi, ai pierdut-o. Nu, de fapt, e şi mai trist: n-ai avut-o niciodată…

Sunt mulţi oameni care pun dragostea la îndoială. Mulţi care nu ştiu dacă au ales bine, care nu ştiu ce să facă, în ce direcţie să-şi îndrepte paşii şi dacă împreună. Uneori, se spune că decide unul pentru amândoi. Mă refer la situaţiile în care doi oameni se despart. De fapt, şi în cazul ăsta decid amândoi şi ştiu amândoi că nu e ceva adevărat. Doar că unul singur are curajul de-a o spune.

Am auzit oameni spunând că dragostea nu ajunge. Că mai trebuie şi alte chestii. Din fericire, am auzit puţini oameni spunând asta. Sunt convinsă că aceşti oameni care spun asta ori nu au cunoscut dragostea, ori nu ştiu s-o recunoască şi sunt prea raţionali, trebuie să gândească puţin mai departe. De ce vor unii să se încadreze în nişte tipare? De ce îşi doresc de la femeia lor să le gătească, să fie gospodină, să se ocupe de treburile casnice? Vremurile astea au apus, Doamne ajută, de mult. Cândva scriam despre nora imperfectă. Ei bine, încă mai sunt nora aia imperfectă. Nora care nu va face toată treaba în casă, care nu va mirosi în fiecare zi a mâncare, nora care va face doar ce simte şi va face cu drag tot, pentru că viaţa-i scurtă şi nu merită să faci compromisuri.

Eu cred că dragostea ajunge. Dragostea ajunge, pentru că implică multe alte chestii. Dacă doi oameni se iubesc, se vor respecta şi se vor ajuta reciproc. Nu se vor lăsa baltă unul pe celălalt. Nu vor cere unul de la celălalt chestii imposibile şi vor da tot ce au, primind în schimb acelaşi lucru. Dragostea ajunge însă doar atunci când ştii s-o apreciezi, când o recunoşti în primul rând şi o simţi fără s-o discuţi. Fără exemple, comparaţii, imitaţii ale unor cupluri aparent perfecte… dar distruse între 4 ochi. Da, dragostea ajunge.

Mi-am adus aminte de un prieten, mai poet din fire, care m-a cerut cândva, la bâză, în căsătorie. Mi-a spus că nu-şi doreşte o nevastă, ci o iubită, o viaţă întreagă. Era doar un amic şi discutam despre chestiile astea, fără sentimente, un fel de smalltalk într-un bar jegos cu muzică faină. Ei bine, prietenul ăsta al meu avea dreptate. Prea puţini sunt bărbaţii care pot vedea în nevasta lor în primul rând o iubită. Prea puţini cei care se comportă cu soţia ca şi cu cea mai dorită amantă, care o respectă cu adevărat. Mulţi sunt bădărani. Uită că au lângă ei în primul rând o femeie. Nu-s feministă, n-am fost niciodată. Dar tind să cred că femeia e ceva special. E ceva special pentru că simte într-un fel aparte, pentru că ştie să dea tot şi să iubească nemărginit, pentru că dă naştere vieţii.  Se spune că într-o femeie nu ai voie să dai nici cu o floare. Aşa este.

Dragostea asta, despre care se vorbeşte atât, ar trebui să fie ceva extrem de simplu. Dar suntem oameni şi ne place să complicăm. N-ar trebui să ne facem socoteli, să ne închipuim viitorul, să calculăm ce şi cum. Ar trebui doar să ne lăsăm copleşiţi. Unele femei ştiu să facă asta. La fel şi unii bărbaţi. Cel mai frumos e când cei doi se întâlnesc. Şi când scânteia se transformă într-o flacără de nestins.

Anunțuri

Read Full Post »

Pozitiv

Ar fi bine ca atunci, când putem face o faptă bună, s-o facem, să nu ezităm. Pentru că nu se ştie niciodată când ni se va întoarce… Azi am donat sânge. Din nou. Azi a fost o zi mai specială. Azi am donat sânge pentru un om care a curmat vieţi nevinovate, pentru un om care a greşit enorm. Nu faţă de mine. A greşit faţă de câteva familii şi faţă de sine însuşi, pentru că iubita lui este azi la vreo 2 metri sub pământ. Şi totul doar din cauza lui. Dar nu-l voi acuza eu. Pentru asta există justiţie lumească şi Dumnezeu. Acest om mi-e, întâmplător, prieten şi provine dintr-o familie cumsecade. A greşit. Mult şi ireparabil. Dar prietenia e prietenie. Nu-mi pot explica cum a putut greşi aşa. Îl ştiam altfel, cu capul pe umeri, simţit, politicos, prudent. A greşit într-o clipă şi va plăti o viaţă pentru greşala lui. Indiferent de justiţia noastră. Ce va fi în sufletul lui, numai Dumnezeu va şti…

Donez sânge din convingerea că fac un bine. Gratuit. Donez sânge pentru că altceva nu prea pot să dau. N-am bani, n-am avere. Din puţinul pe care îl am, dau şi altora. Celor care nu pot sau nu ştiu să se ajute singuri. Cred că e o chestie nobilă să donezi sânge. Nu nobilă, greşesc, e o chestie umană. Dacă poţi s-o faci, fă-o. Nu afirma că ţi-e frică de ace. Gândeşte-te doar că s-ar putea să fii tu într-o zi pe masa de operaţie şi cineva să îţi zică: Nu pot să te ajut, pentru că mi-e frică de ace. Ce-ai face atunci? Ce-ai gândi? Scuzele ieftine sunt pentru laşi. Dacă poţi să ajuţi, fă-o. Necondiţionat.

Mă uitam azi la oamenii care vin să doneze. E a patra oară când merg la Centrul de Transfuzii de la Judeţean. De fiecare dată îi analizez. Sunt oameni simpli, prea simpli, nevoiaşi, săraci. Ţigani. Habar n-au ce fac acolo. Însă ceva îi face, fără să vrea ei lucrul ăsta, speciali. Prin gestul lor, chiar dacă o fac pentru tichetele de masă în valoare de 50 de lei, prin gestul lor salvează vieţi. Sunt oameni pe patul de spital care au nevoie de transfuzie şi au urât o viaţă ţiganii şi oamenilor săraci nu le-au acordat o privire măcar. Ironia sorţii face ca exact aceşti oameni să le ofere o a doua şansă. Pentru că fiecare pungă de juma de kil de sânge poate salva o viaţă. Fiecare picătură poate da o şansă nouă.

Azi mi-a spus asistenta că data viitoare nu mă mai primeşte. Mi-a zis că în februarie mi-au ieşit cam nasol analizele de anemie. Şi să iau fier. Azi m-a primit pentru că o făceam pentru cineva. Anul ăsta mi-am promis să iau o pauză. Ideea e să nu exagerăm. Să ajutăm în măsura în care o putem face. Să nu ne distrugem singuri. Voi mai dona sânge, însă anul ăsta nu. Anul ăsta a fost destul. Şi totuşi, pentru că, poate, îmi citeşte cineva blogul, aş vrea să explic una-alta în legătură cu donarea:

– e o chestie perfect sterilă, totul e de unică folosinţă, iar  asistentele de la Judeţean sunt finuţe şi drăguţe, nu doare

– se donează 450 de mililitri, nu se poate mai puţin, însă cantitativ acest sânge se regenerează în 2 ore

– calitativ, sângele donat se regenerează în 2 săptămâni

– faci o faptă bună şi primeşti bonuri de masă de 50 de lei

– durează vreo 10 minute o donare

– după donare primeşti un păhărel de calciu, să-ţi revii

– te simţi foarte uşor în ziua donării şi posibil să ţi se facă somn; e indicat să mănânci bine, să nu faci efort şi să bei vin roşu

Chiar nu ştiu ce să mai scriu. Mi-ar plăcea să-i fac pe oameni să înţeleagă că e nevoie de sângele lor. Că merită să donezi. Şi că donatorii fideli, dacă ajung vreodată situaţia să aibă nevoie de transfuzii, sunt ajutaţi. Poate contează. Pentru mine contează. Sper ca sângele meu, care e destul de egoist (AB+, pot dona doar pentru oameni cu aceeaşi grupă), să ajute pe cineva. De fapt, sunt sigură că o face.

Read Full Post »

Când te-am „întâlnit” pe tine, existau doar două variante: 1. Puteai fi greşala vieţii mele; 2. Puteai fi cel mai bun lucru din viaţa mea. Am riscat. Nu mult, puţin. Dar am riscat. Şi asta pentru că merită să rişti în căutarea fericirii. Merită să joci totul pe o singură carte. Să joci „pe neve”.  Între timp m-am trezit, parţial, din vis. M-am trezit din visul în care eram nesigură, în care făceam mii de analize ale unor gânduri sumbre. Aproape toate gândurile mele sunt sumbre. M-am trezit într-un alt vis şi pentru prima dată chiar am un sentiment bun. Nu ştiu de ce, dar de data asta chiar simt că n-o s-o dau în bară. De data asta chiar simt c-am ales ce a trebuit fără să fac compromisuri. Chiar simt că trăiesc ceva de pe altă lume, ceva special, ceva ce nu trăieşte oricine. În ultimul timp am văzut o grămadă de oameni nefericiţi. Poate pentru că ştiu cum e să fii nefericit, îi recunosc uşor. Sunt oameni care stau ani întregi împreună şi nu se iubesc, pentru că dragostea lor s-a dus dracu de mult, fără ca ei să vrea sau măcar să poată să-i facă respiraţie artificială. O dragoste care trebuie menţinută pe cale artificială oricum n-are cum să reziste. Oricum apare cineva la un moment dat şi trage de fire, lăsând-o pe Doamna cu coasa să ia ce i se cuvine… dragostea…

Simt că tu eşti ce-am căutat mult timp. Pentru că mă înţelegi şi mă iubeşti aşa cum n-a ştiut nimeni, niciodată. Poate că atunci, când i-ai spus lui că mă iubeşti, ai minţit. Dar ceva mă face să cred că nu. Poate că m-ai iubit demult, dar ţi-a fost greu să recunoşti, chiar şi faţă de tine. Poate că de-asta te iubesc aşa tare. Te iubesc pentru că n-o să mă răneşti niciodată voluntar, pentru că o să asculţi ce-mi doresc, pentru că o să ştii să fii bun cu mine, chiar şi atunci când ai o zi proastă. Asta contează, de fapt. Să fim buni unii cu alţii. Şi să nu uităm să fim în primul rând iubiţi, şi abia apoi prieteni. Prietenia nu potenţează iubirea. Prietenia o înlocuieşte. De-aia trebuie să păstrăm anumite chestii doar pentru noi, să fim mereu altfel, să reuşim să ne surprindem într-un mod plăcut de fiecare dată. Voi încerca să mă comport cu tine aşa cum îmi doresc să te comporţi tu cu mine. Să te înţeleg, să-ţi fiu alături atunci când ai nevoie de mine şi să-ţi zâmbesc atunci când ai o zi proastă, pentru că de asta ai nevoie. N-ai nevoie nici de reproşuri, nici de supărări sau certuri. Ai nevoie de mine, pentru că am fost alegerea ta şi pentru că sunt altfel şi ştii prea bine că sunt altfel. Dar sunt altfel doar pentru că TU mă faci să fiu altfel. Sunt altfel pentru că TU mă iubeşti si nu altul. Sunt altfel pentru că nu sunt superficială. Nu sunt ca alte fete. Ştiu ce vreau. Şi mă gândesc mult prea mult la ceea ce fac, pentru a putea face vreodată ceva de care să-mi fie greaţă mai încolo.

Ştiu că sunt mulţi care nu-nţeleg ce se întâmplă. Care nu-nţeleg de ce eşti tu schimbat acum, de ce nu mai eşti „normal”. Mi-ai spus acum două zile cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. Mi-ai spus că ţi-ai dori să poată simţi toată lumea ce simţi tu. N-ai putut să-mi descrii sentimentul. Era ceva special. E cel mai frumos lucru pentru că l-ai spus din suflet. Şi n-a fost ceva egoist. Pentru că dragostea nu poate fi egoistă. Nu judecă, nu face rău, nu te face să suferi. Doar dragostea făcută praf te face să suferi. Când apare suferinţa asta, eşti tare dacă reuşeşti să te sustragi, să pleci, să suferi singur. Pentru că ştii un lucru măcar: N-a fost ceva adevărat.

Cuvintele astea, „te iubesc”, sunt de fapt banale. Mi-ai spus înainte de a fi împreună că mi le vei spune peste 5 ani. Acum îţi dai seama cât e de simplu să le spui. Au devenit banale pentru că simţi. Pentru că nu minţi când le zici, pentru că eşti sincer. Eu te iubesc din multe motive. Prea multe ca să le enumăr acum, aici. Dar te iubesc în primul rând pentru că mă faci fericită. Pentru că ştii să mă faci fericită. Şi pentru că TU CHIAR VREI să mă faci fericită. Şi tocmai din cauza asta îmi doresc şi eu să te fac fericit. Să înţeleg şi să trec peste tot ce-a fost. Nu, nu pot să-nţeleg. Pot doar să învăţ să nu mă mai împiedic atât de des de trecut. S-ar putea să-mi trebuiască nişte cârje uneori, să mă susţină când apare pericolul să mă dezechilibrez. Trecutul nu contează, de fapt. Dar doare uneori. Aşa puţin. Uneori mai tare. Doare pentru că nu suntem superficiali, de-aia doare. Dar nu contează, de fapt. Nu contează … aproape … deloc.

Read Full Post »

– De ce ne împiedicăm mereu de trecut?

 – Poate pentru ca să învăţăm să apreciem ce avem în prezent…

Ce-a fost a fost, ce urmează nu contează. Ce avem e important. Îşi spunea chestiile astea întruna, dar gândurile ei erau departe. Era prima dată când regreta nişte lucruri pe care nu le făcuse. Fusese primul băiat din viaţa ei şi îi era ATÂT de greu să-i spună că nu-l mai vrea în viaţa ei. Îşi închipuise de nenumărate ori cum intră el pe uşă cu berea în mână, cum vrea s-o pupe, în timp ce ea priveşte în gol şi-i spune doar „Du-te dracu’ de prost. Nu mai vreau să te văd NICIODATĂ”. El venise de nenumărate ori cu berea în mână la ea şi o pupase. Iar ea îl pupase înapoi, deşi pierdută în gânduri şi-n amintiri amare ce nu-i dădeau pace. Fusese întotdeauna corectă faţă de el. Nu-l minţise, nu-l înşelase. Îi dăduse tot ce avea mai bun, sufletul ei, corpul ei, TOT. Mai mult nu putea. Se pierduse în primul rând pe ea, încet-încet devenise prietena lui cea mai bună şi abia apoi iubita lui. Era deja dragostea aia căreia prea puţini au curajul să-i spună pe nume, dragostea aia care se cheamă OBIŞNUINŢĂ, aia era ceea ce mai aveau ei doi. „Trebuie să discutăm”, se surprinse zicându-i. El dormea tun lângă ea. Şi treaz de-ar fi fost, n-ar fi vrut s-o asculte. Ştia şi ea asta. Plângea undeva în sufletul ei, habar n-avea nici el. nici lumea. Dragostea lor murise, pentru că el întinsese firul până când se rupse. Brusc. Dureros. Încercaseră ei s-o dreagă, să coasă firul înapoi, dar nu mergea. Nu mergea pentru că dragostea e altfel. Dragostea nu poţi s-o repari ca pe-un bibelou spart. Nu poţi s-o repari pentru că se face ţăndări, ca parbrizul unei maşini. Dar nu se face ţăndări să nu te taie. Se face cioburi mici şi ascuţite, care îţi intră în stomac de ţi se strânge tot, dar cel mai rău – îţi intră în inimă. E o suferinţă pe de-o parte plăcută, o suferinţă pe care oricine o poate duce, dar care pe de-o parte te face rău şi necruţător cu oamenii. Era o suferinţă pe care ea încerca de ceva timp s-o înnăbuşe, spunându-şi că va fi iarăşi bine. De fapt, nimic nu mai putea fi bine. Niciodată.

O să plec şi o să-ţi pară rău, îi şopti la ureche. În somn se întoarse către ea şi o strânse în braţe. O lacrimă alunecă uşor pe obrazul ei stâng. Îl sărută şi se lipi mai tare de el. Vroia doar să uite, să uite trecutul lui de nemernic, să le fie bine. Se minţea că le era bine. Era prea slabă să plece. Prea naivă. Prefera să sufere ea pentru amândoi.

Read Full Post »