Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2007

Back!

M-am întors la Timişoara, mai neagră şi mai grasă ca de obicei. Inside, nimic nou. Aproape că aş putea spune că îmi merge bine. Prefer să tac. În jur, căldură mare. În casă, haos (renovăm bucătăria). Dar who cares? Hai să vorbim de suflete, ca întotdeauna…
Am cunoscut (mai bine) nişte oameni ciudaţi. Un EL mai ciudat. Un om tipicar, cu multe teorii. Un om „teorizator” din cale-afară. Bleah! Cu ocazia asta, mi-am dat seama că nu prea pot comunica cu oamenii care ştiu şi le place să ţină teorii. Indiferent dacă au dreptate sau nu. Nu-mi place să fiu contestată la fiece vorbuliţă. Nu-mi place să ascult detalii inutile, să mi se adauge „explicaţii clare” la fiecare frază. Cu atât mai puţin din partea unor incompetenţi. Mi-am dat seama că mi-e bine. Că am noroc. Că sunt înconjurată de prieteni. Oameni care nu au uitat să viseze, care trec cu vederea anumite greşeli, care ştiu să fie ok cu toţi şi cu toate. Nu-mi plac deloc acele persoane care, cu un aer de superioritate, îţi explică ţie cum, ce şi unde ai greşit. Îmi plac oamenii care explică lejer, deloc agitat. Care explică pentru că trebuie, nu pentru că vor să se dea inteligenţi. Exagerez? Aiurea, trec peste dacă-i prea mult!
În concediu am văzut locuri frumoase. Şi DA, recomand oricui Insula Thassos. Peisajul e splendid, ai mare, munte, oameni zâmbitori, condiţii de cazare excelente. 5 Euro mâncarea din faţa mea, de pildă. Supertare!
M-am odihnit. Aştept prima zi de muncă şi cele ce vor veni. Nu-s chiar ruptă de lume. M-am uitat şi în Thassos pe TVR International. Am căutat iubirea într-o scoică şi am găsit un crab. Am mâncat scoici greţoase cu formă de clitoris. Ok, am gustat doar una. Iecs! Să îţi mai spun cum e cu iubirea şi marea? Aiurea. Ţi-am zis şi anul trecut că nu e la mare. E oriunde altundeva, dar la mare, nu. O duce briza repede. Poate că totuşi, la Vama Veche… Vorba românului, the devil knows!

Anunțuri

Read Full Post »

Maine plec…

…aici. Insula Thassos, cea mai nordică insulă grecească, în Marea Egee. Aşa ceva. Whateva’! E un mic Paradis. Mi-a zis colega mea de servici, care a fost anul ăsta acolo.
Damn right, sunt în concediu!!!

Read Full Post »

Pentru azi, o simplă constatare:

Există oameni tineri, dar foarte bătrâni pe dinăuntru, şi oameni în vârstă, care au uitat să îmbătrânească…

Read Full Post »

Destul!

Mi-am jurat cândva că nu voi înceta niciodată să cred în oameni. Că voi ierta şi voi acorda şanse. Multe şanse. Azi m-am gândit puţin mai bine. Simplu spus, m-am răzgândit. De ce să cred în oameni? De ce să iert şi să trec peste? Azi n-am chef. Nu merită. Trecem mai departe, uităm, lăsăm în urmă. Dar nu iertăm, că n-are rost…
Încerc azi să-mi dau seama cine mi-a fost cu adevărat prieten în aceşti 23 de ani scurşi de la primul ţipăt. E greu de zis. Sunt puţini, dar valoroşi. Restu’, adică „prietenii proaspeţi”, îmi sunt perpendiculari. Nu toţi. Nu. Sunt şi printre aceştia oameni pentru care aş face orice atunci când ar avea nevoie de mine. Puţini, dar sunt.
Cred că, dintre toate tipurile de oameni, cel mai mult îi urăsc pe cei mincinoşi. Sunt un gen de oameni cu care nu vreau să am de-a face. Sunt femeile alea în stare să-ţi spună că arăţi superb, când tu ştii bine că arăţi groaznic, doar s-au inventat oglinzile. Şi sunt bărbaţii aceia care promit marea cu sarea, dar nici măcar sarea nu ţi-o mai oferă în final. La dracu cu ăştia!
Anul trecut am fost la mare. Îţi aduci aminte când îţi spuneam că iubirea nu se naşte la mare? Da, ştiu, ai uitat. Dar fii pe fază! Marea e un loc superb, un loc poetic, un loc care te înfioară. Iubirea nu-i acolo, să nu te laşi amăgit…
Sunt singură acum. Încerc să mă adun, să-mi caut gândurile pierdute prin nori şi să le pun laolaltă. Nu prea îmi iese azi. Prea multe dezamăgiri, prea multe promisiuni în vânt, prea multe vorbe şi prea puţine fapte. Cred că dacă m-aş pune să-mi citesc blogurile, aş regăsi această frază eliptică în multe dintre ele. Trist, nu? Se pare că încă nu am obosit să o scriu. Asta e urmarea iertării. A prostiei, poate. A fricii de un nou început. Ah, nici eu nu mai ştiu… Ştiu doar că nu mai e mult şi apele se vor limpezi. Ştiu că va fi bine, pentru că după mult rău, vine o tură de bine. O tură de bine… O aştept de mult, cu sufletul la gură. Mi-e frică să nu mă copleşească, dar o aştept cu mare nerăbdare.
Mi-e dor de oameni care nu mai sunt. Mi-e dor de viaţă. Şi mi-e dor să fiu puţin timp doar eu cu mine. Nu mă duc singură în concediu. Încă nu am atât curaj. Poate, cândva, îl voi avea. Nu ştiu. Poate nu voi şti niciodată…
Am un nod în stomac acum. Mi-e rău, dar nu e un rău fizic. E ceva din suflet, nu ştiu cum să-l descriu. Când pierzi ceva drag, atunci simţi aşa. Parcă ţi se strânge stomacul. Ştiu să-mi provoc singură senzaţia asta. Ajung câteva amintiri. Câteva vorbe dure. Câteva minciuni în care n-am crezut nici o clipă, dar care îmi sunt vândute în continuare ca adevăruri de netăgăduit. Am crezut mult timp în răzbunare, deşi niciodată nu am vrut să recunosc. Şi tu crezi în răzbunare, dar eşti destul de raţional să-ţi ucizi gândul. Oare?
Cred că am scris destule vorbe goale. Tâmpenii, aberaţii, ia-le cum vrei. Ştiu că m-ai ascultat şi pentru asta nu pot decât să-ţi mulţumesc.

P.S. Sfârşitul nu-i aici.

Read Full Post »

Proud Mary

N-am fost niciodată o fană a ei. Ba mai mult decât atât, mă enerva la culme felul ei de mironosiţă şi vocea semi-şoptită cu care răspundea reporterilor. De aseară, mă declar fană. Damn right, Paula Seling made my day! Şi sunt sigură că şi-a câştigat mulţi fani ieri, la Timişoara…
Zilele oraşului au adus la Timişoara trupe de excepţie: Iris şi Uriah Heep. Cristi Minculescu n-a venit, însă, singur. Le-a luat cu el pe Paula Seling şi pe Narcisa Suciu. A fost un recital de excepţie. Paula a cântat două piese. „Cine mă strigă în noapte” şi „Proud Mary”. O voce care te înfioară, de o putere ieşită din comun. Cred că poate face orice cu vocea ei. A fost prima dată când am auzit-o live şi tipa m-a dat gata. Mi-e foarte greu să descriu în cuvinte show-ul de aseară. Ştiu doar că ieri aş mai fi putut digera liniştită câteva piese de-ale Paulei. O, da! Nu ştiu dacă în România mai există vreo cântăreaţă mai bună decât ea. Cred că poate cânta liniştită orice gen muzical. Poate mai puţin manele. Narcisa Suciu a fost, şi ea, simpatică. Şi atât. A cântat corect, frumos şi clar două piese Iris mai vechi. De pe vremea când „o lua miliţia cu duba de la concertele Iris”, cum ea însăşi a ţinut să precizeze. Iris ne-au încântat cu multe piese. Cristi a fost în formă aseară. M-a şocat burta lui imensă. Presupun că suferă de ciroză, cam aşa se manifestă… Floarea de Iris a venit la bis, parcă. Am cântat cu ei. Dar nu am reuşit să „ducem” toată piesa până la capăt. Cred că, totuşi, „Aproape de voi” a celor de la Cargo este piesa de suflet a timişorenilor. Pe Kempes l-am lăsat de n-şpe ori să-şi odihnească gâtlejul la această melodie…
Şi totuşi, Paula… Nu mai ştiam ce face. Presupun că are concerte în Europa. Pe undeva, pe dincolo. A fost excelentă. Poate concura oricând cu orice voce străină. Celine Dion? Aia cine mai este? Glumesc, bineînţeles. Ieri mi-am dat seama că avem valori muzicale. Puţine, dar avem. Valorile se cunosc live. Nu la televizor. Nu se compară.
Au venit cei de la Uriah Heep. Tata mi-a zis că-s de vârsta lu’ Otata (aka bunicul meu). Au făcut show. „Easy livin'” la bis, „Free me”, „The wizard”… Publicul timişorean, în delir. Piaţa Unirii, plină până la refuz. Cred că tablourile lu’ Marcel Tolcea s-au zdruncinat cam rău. Ce să-i faci?! Şi el e cu rock-ul. Oare o fi fost la concert? Orza a ţipat şi a dansat pe Uriah Heep ca un crazy motherfucker. Are ureche muzicală individul. Beton! N-a fost să fie Bajaga anul ăsta. Anul trecut au făcut senzaţie. Seara s-a terminat cu artificii. Banal. A fost frumos. Edilii oraşului nu s-au dezminţit în acest an.
Îmi place că Timişoara cântă rock. Nu degeaba se numeşte capitala rock-ului românesc. Să nu-mi să-mi spui acum că noi aici, în România, nu avem trupe bune. Să nu-mi spui că sunt „comerciale”. Asta este o discuţie lungă şi aiurea. Zdob şi Zdub sunt din cale-afară de comerciali (remember piesele „haioase” cu ţiganii şi extratereştrii, cu boonika beats the drummer, etc?). Şi totuşi, ne plac. Tot se vinde astăzi. Au ieşit Metallica cu Saint Anger, melodie deloc comercială. Cui i-a plăcut? Hai să recunoaştem, tot mai bine simţim „Unforgiven”-ul! Ah, deviez. Despre rock şi formaţii comerciale aş putea vorbi vorbe multe. Poliloghia nu face bine. Ghiţă, ai fost la Iris? Damn you, ţi-am dat bip şi ieri, şi când a fost Cargo aici. Ţi-ai schimbat numărul?

Read Full Post »

Am blog. De mult deja. Doar că… blogul ăsta… nu e ceva real. Da, chiar aşa. Sunt nişte gânduri, sentimente, invenţii. Într-un cuvânt: imaginaţie! (bogată) Uneori scriu prostii. Alteori scriu din suflet. Alterori scriu doar aşa, ca să scriu. Ca şi acum. Pentru mine blogul e un mijloc de a evada din realitate. De ce să tratez probleme serioase şi să mă înfurii, când pot scrie chestii „din suflet”? Nu vreau să scriu chestii serioase aici. Sunt şi-aşa prea multe. Prea des trebuie să-mi păstrez obiectivitatea, deşi e o chestie cu două tăişuri. Unii spun că nu există. Cărţile de jurnalism o ridică în slăvi. Tind să nu cred în cărţi…
Blogul meu este unul trist. Al dracu’ de trist. Şi asta pentru că bloguiesc doar când sufăr. Fizic, psihic, nu contează. Doar atunci îmi „vine” să scriu. Dragostea e o sursă de inspiraţie. Prietenia la fel. De trădare, minciună şi promisiuni încălcate ce să mai vorbesc… Poate că-mi place să atrag răul asupra mea. Poate că nu-mi place, dar aşa se întâmplă. Din păcate? Nu ştiu dacă „din păcate”. E bine. Aşa am ce scrie.
Azi plouă. Zilele ploioase mă inspiră. Aş fi vrut să merg la ştrand, dar n-a fost să fie. Azi voi dormi. Cât se poate de mult. Măcar azi. Mâine o luăm de la capăt…
Am citit multe bloguri. Toate frumoase, toate altfel. Citesc blogurile multor persoane pe care nu le am în lista de prieteni. Le citesc pentru că îmi place cum scriu. În sufletul meu au un loc aparte. Sunt mulţi oameni care scriu nostim. Chiar foarte. Îmi plac enorm. Sunt oameni veşnic ofticaţi pe ţara în care trăiesc şi o critică excelent. Sunt oameni care îşi povestesc viaţa de zi cu zi. Şi sunt poeţi pe care îi citesc atunci când plouă afară… Am auzit că sunt şi oameni care nu citesc, care nu scriu. Oameni care se joacă pe calculator, care se uită la filme, care joacă baschet. Ciudat. Cred că mi-ar fi greu să mă apropii de ei. I mean, cu adevărat. Nu ştiu de ce. Probabil pentru că nu comunicăm cu ajutorul aceleiaşi limbi. Dracu ştie. O să mă opresc pentru că încep să vorbesc urât. Somn uşor.

Read Full Post »