Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2006

3

În viaţă ai alături 3 oameni care vor fi lângă tine cu tot sufletul, cu cea mai mare sinceritate, fără gânduri ascunse, fără interese meschine. Aceste 3 persoane sunt, în ordinea importanţei, mama, fratele/sora, iubitul/iubita. Azi mi-am dat seama de chestia asta, când, privind în jur, am realizat că sunt atâţia oameni care se lasă realmente prostiţi de persoane false şi profitoare. Alea 3 persoane enumerate mai sus CHIAR sunt lângă tine la bine şi la greu. Chiar nu e totuna dacă cineva e lângă tine când ţi-e bine, şi te lasă baltă când eşti în prăpastie.
Mama nu te va lăsa baltă niciodată, asta e cert. Mama te va lua mereu sub aripa ei protectoare, iar dacă i-ai greşit cu ceva, te va ierta. E SINGURA care CHIAR simte ce ţi se întâmplă şi, crezi, nu crezi, cam ştie ce-i bine pentru tine şi ce nu.
Fratele sau sora e sânge din sângele tău, până la urmă. Vorba aia, sângele apă nu se face. N-am soră sau frate, dar am observat chestia asta de multe ori. Oricât de mult s-ar certa doi fraţi, până la urmă tot se împacă şi se ajută atunci când e nevoie.
Iubitul sau iubita e persoana care te iubeşte foarte, foarte tare într-un mod cu totul şi cu totul special. Deşi nu vă leagă legături de sânge, vă leagă unele de suflet. Iubitul sau iubita va fi acolo pentru tine atunci când îl/ o vei chema. Pentru că dragostea ce leagă suflete trece peste multe, iartă multe, se purifică singură. Aşa este…
Şi am simţit că trebuie să spun chestiile astea, pentru că în ultimul timp am văzut din ce în ce mai multe pseudo-prietenii în jurul meu. Am văzut tot mai mulţi oameni dezamăgiţi de noţiunea de prietenie şi asta m-a întristat. Nu am vrut nici o clipă să afirm că doar astea sunt cele 3 persoane care te vor sprijini. Încă mai există prieteni. Numai că astea 3 persoane vor fi acolo mereu, indiferent ce ai face. Indiferent cât ai greşi. Astea 3 persoane VOR FI ACOLO, nu uita! Şi poţi să te consideri fericit dacă ai chiar şi numai una din aceste 3 persoane!

Anunțuri

Read Full Post »

Nora (im)perfectă

Toată viaţa mea am fost aşa cum am vrut să fiu. Da, recunosc, am mai şi jucat după cum cântă alţii, dar, în mare parte, am fost EU aşa cum am simţit. Şi da, am făcut din inimă tot ce am făcut până acum. A venit şi vremea să fiu NORĂ. Adică aproape. Şi atunci am fost tot EU aşa cum (nu) mă ştii.
În primul rând NU spăl vase. Nu pentru că nu m-aş pricepe, din contră, mă pricep chiar foarte bine. NU VREAU să spăl vase. Şi asta dintr-un simplu motiv: am destul timp să spăl vase începând cu momentul în care o să mă mărit. Ooo, toată viaţa o să spăl vase, dar – să moară duşmanii (sic!) – o să spăl vase printr-o simplă apăsare pe buton. Clar, îmi iau maşină de spălat vasele! Nici maică-mea nu mă pune să spăl vase. Crezi că o să spăl VREODATĂ vase PE GRATIS la oameni străini?!
În al doilea rând NU calc haine. Şi asta, categoric, pentru simplul motiv că NU MĂ PRICEP. Adică degeaba calc eu pantalonii pe faţă, dacă pe dos îi calc aiurea. AŞA nu are rost să calc. Recunosc că am mai făcut nişte încercări – eşuate, bineînţeles. Şi ştiu un singur lucru: când o să mă mărit, o să îmi iau haine mototolite din fabricaţie, ca să nu existe comentarii. Sper doar să mai fie la modă până atunci…
În al treilea rând NU fac curat în cameră. Mai dau cu aspiratorul, mai şterg praful, dar ATÂT. Nici nu o să-i comentez bărbatului meu dacă o să îşi arunce hainele prin cameră, nici nu o să i le caut EU, asta e clar. Şi nici nu o să îmi bat copiii că sunt dezordonaţi. EU personal sunt o persoană foarte activă şi nu am timp să îmi pun hainele de fiecare dată în dulap. Recunosc, de multe ori arată la mine în cameră de parcă ar fi căzut bomba. Dar prietenii s-au obişnuit deja!
Numărul patru: NU fac mâncare! Hai nişte crumpi prăjiţi, o omletă, spaghetti. Dar ATÂT. Nu voi găti niciodată cu prea mare pasiune, nici nu mă voi lăuda vreodată cu „specialităţile” mele. Apropo, degeaba se fac complicat ardeii umpluţi, dacă mie mi-i greaţă de ei. Sper doar să nimeresc un bărbat cu niscaiva talent la gătit.
În ultimul rând ţin să precizez, deşi nu mai este nevoie, că sunt DEPARTE de a fi nora perfectă. Probabil că nici nu vreau să fiu. Şi, cu toate astea, anumite mame de băieţi m-au iubit. ANUMITE. Nu toate. NU sunt o gospodină, nici n-o să fiu vreodată, deşi bunică-mea m-ar vrea toată ziua în faţa aragazului, cu călcătorul în stânga şi aspiratorul în dreapta. Păcat că n-o să-i îndeplinesc visul ăsta. Maică-mea-i de partea mea. Şi dacă o persoană (soacra?) vrea cu adevărat să mă placă, o poate face. Am foarte multe calităţi şi nu consider că este AŞA important să fii, ca fată, gospodină. Am văzut femei foarte harnice şi foarte gospodine, care n-au avut parte de soţ iubitor şi familie fericită. Altu-i secretul. Eu cred că l-am aflat deja.

P.S. Şi dacă după ce-am spus acum, nu mă mai cere nimeni în căsătorie, află că MI SE RUPE. Ha! Ha! Ha!

Read Full Post »

De ce EU?

Mă întreb de multe ori, de prea multe ori. De ce EU trebuie să primesc întotdeauna mai puţin decât dau? De ce EU sunt mereu fraiera care se străduieşte să ajute oameni dragi, care într-un final se dovedesc a nu fi meritat efortul despus? De ce EU trebuie mereu să cad, ca să învăţ să mă ridic? De ce EU mă mulţumesc cu puţin?
Răspunsul este simplu, deşi nu sunt sigură că ăsta CHIAR este răspunsul: EU, pentru că încă nu am învăţat să mă adaptez lumii în care trăiesc. Am fost, sunt şi presupun că voi fi mereu o visătoare, deşi am nişte rădăcini destul de raţionaliste în mine. Pur şi simplu nu înţeleg de ce lumea din jur e atât de rea, când tot ce fac e să acord încrederea mea oamenilor. Sunt încă destui care plătesc cu rău binele primit, ceea ce e foarte trist. Sunt încă mulţi care nu ştiu să spună un MULŢUMESC din tot sufletul, care se întreabă dacă nu cumva am avut intenţii ascunse în momentul în care i-am ajutat. Şi zău că, la cum merg lucrurile, încep să-i înţeleg pe ăştia din urmă…
Mă mulţumesc cu puţin, deşi ştiu eu aşa că merit mai mult. Nu pentru că sunt frumoasă, deşteaptă, devreme acasă, lalala…, ci pentru că sunt un om bun. Deşi la suprafaţă nu s-ar spune că sunt bună. Mi-am exprimat şi prin bloguri ura faţă de anumiţi oameni, faţă de anumite principii de viaţă. Dar nu sunt chiar aşa în realitate. În realitate sunt chiar o persoană bună. Şi sunt foarte sinceră. Nu mă supăr uşor, iar dacă o fac, îmi trece repede. Mult prea repede. Nu îmi place să ţin ura în mine, deşi s-ar putea să am şi „duşmani” (sic! ce manelistic sună!) care citesc ce scriu acum. Aiurea, sunt chestii pe care AM VRUT să le dau uitării. Nu port pică nimănui, am spus-o şi mă repet. Am eu fixurile mele: nu-mi plac proştii, mincinoşii, materialiştii şi snobii. Dar dacă chiar se nimereşte ca o persoană dragă mie să se exteriorizeze vreodată într-un mod snobistic, să zicem, trec peste. Nu-i grav, pentru că toţi avem momentele noastre în care, uneori, ne încălcăm propriile principii.
Am deviat din nou de la subiect. De ce EU, ziceam, DE CE EU? Sunt zile în care simt că lumea îmi alunecă de sub picioare, dar, gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că n-am avut niciodată lumea asta sub picioare foarte sigur. Parcă întotdeauna m-am dat cu skateboard-ul prin viaţa asta plină de obstacole… Şi nu de puţine ori m-am dat peste cap…
Iar acum să vedem partea plină a paharului cu tequila. Sunt zile în care mă întreb de ce EU şi sunt fericită. De ce EU am lângă mine oameni dragi, care mă înţeleg? De ce EU cunosc atâţia oameni de calitate, cărora le prevăd un viitoar strălucit? De ce EU încă nu am uitat de mine şi reuşesc atât de bine să îmi urmez drumul pe care SINGURĂ mi l-am ales? De ce EU cred din tot sufletul că ceea ce am visat nu e degeaba şi că dorinţele mele se vor îndeplini? ASTEA sunt zilele în care mă întreb DE CE EU AM PRIMIT VIAŢA ASTA CU BUNE, CU RELE, PENTRU CA SĂ REUŞESC SĂ MĂ ÎNŢELEG ŞI SĂ MĂ STRĂDUIESC DIN RĂSPUTERI SĂ MĂ PERFECŢIONEZ?

P.S. Certă influenţă francmasonică. Da, cunosc cel mai fain francmason din lumea asta – şi singurul, de altfel, pe care îl cunosc.

Read Full Post »

Despre „prieteni”

A greşi e omeneşte. Da, categoric. Iar a ierta este divin… Să zicem. O să mă încrunt puţin şi o să îţi spun că mă gândesc să nu mai iert nimic. Şi ştii de ce? Pentru că sunt o ipocrită atunci când iert. Nu vreau să fiu o ipocrită. Am avut o prietenă. M-a vorbit de rău pe la spate şi, cică, am iertat-o. Aiurea. Nimic nu mai e la fel ca înainte. Vorbesc cu ea foarte distant şi de secrete împărtăşite nici nu mai poate fi vorba. Ba mai mult decât atât, cu cât o privesc mai bine, cu atât îmi dau seama că are o grămadă de defecte pe care eu nu i le mai pot trece cu vederea. Îmi pare falsă, proastă, grasă… Sunt o rea! Sau poate nu… Probabil că nu trebuia să iert. Ferice de oamenii care CHIAR reuşesc să ierte, să treacă peste, să lase de la ei. De fapt, eu n-am întâlnit încă un om care ştie să ierte din tot sufletul. Există resentimente după, oricât te-ai strădui. Dacă mă gândesc mai bine, orice iertare lasă un gust amar. Un gust foarte amar, cel puţin pentru mine. Şi apoi, de ce să iertăm, dacă rămânem cu gustul ăla în gură pentru veşnicie, poate? Poate iertăm pentru o conştiinţă mai curată. Încercăm să fim buni. Trist este însă că nu putem fi buni. Aşa e omul.
Orice se iartă, dar nimic nu se uită. Era o lecţie prin şcoala primară cu un copil rău pe care îl punea taică-su să bată câte un cui într-o uşă la fiecare răutate pe care o făcea. Iar apoi, să scoată cuiele pe rând la fiecare faptă bună. Săracul copil s-a străduit să scoată toate cuiele, pentru ca, în final, taică-su să-l spargă cu o replică de genul: „Şi găurile?”. O lecţie care m-a marcat într-un fel sau altul. Probabil că pe atunci nu prea ştiam cum se aplică. Recunosc cu amărăciune că ştiu acum. Ştiu prea bine.
Nu voi ierta niciodată oamenii care mi-au făcut vreodată rău. Doar aşa, de faţadă, pentru că e o regulă nescrisă a omenirii să ierte, că AŞA e bine. Ce tâmpenie. Nu-s de acord, dar mă supun. În viaţă TREBUIE prea multe lucruri. Şi anumite chestii nu le putem alege, pentru că aşa suntem. De ce ne-o fi dat Ăl de Sus minte să gândim atât de mult? De ce ne punem atâtea probleme existenţiale, când am putea lua totul aşa cum e fără să cârtim? Complicată viaţă… Într-o zi o să-ţi spun ceva despre omul ca fiinţă poligamă – altă problemă existenţială. De ce să cerem fidelitate, când omul nu e construit ca să trăiască AŞA? Ăsta şi alte paradoxuri, data viitoare!

Read Full Post »

Ziua sau noaptea?

Oare care-i mai frumoasă, ziua sau noaptea? De multe ori trebuie să alegem între două lucruri radical opuse. De obicei nu se poate să fie gri, ci trebuie să fie sau alb, sau negru. De multe ori, deşi îl căutăm, nu găsim drumul de mijloc. Dar oare acela e cel corect? În viaţa mea nu am ales de prea multe ori varianta care presupunea compromisuri. Şi asta pentru că mi-am dat seama că, făcându-le, distrugeam ceva din mine. Nu mai era la fel după. În momentul în care renunţam la ceva pentru a-mi atinge un scop, parcă nu mai simţeam la fel bucuria victoriei. Parcă victoria aia nu mai era pe merit. Acum fac zilnic compromisuri, dar nu sunt fericită. Nu ăsta e drumul şi ştiu asta. Drumul bun nu te lasă să faci compromisuri şi să te pierzi pe tine din cauza acestora. Nu-mi place trecerea dintre zi şi noapte, pentru că scoate contururile prea tare în evidenţă. Îmi place ziua, pentru că mă lasă să văd tot ce vreau şi îmi place noaptea, pentru că mă pot ascunde mai uşor. Dar nu, nu apusul sau răsăritul. Arată frumos, pe dinafară, dar truchează lucrurile din jur. Şi nu voi mai alege niciodată drumul de mijloc, doar pentru că aşa e mai comod. Niciodată!

Read Full Post »

o să mă scutur de tine cum mă scutur de praf. o să sfidez orice regulă şi o să te calc în picioare. nu suport nici laşii, nici ipocriţii. resemnare? nu mai poate fi vorba de aşa ceva. mă duc să-mi încarc pistolul. ascult Unforgiven şi văd deja un zid pătat cu sângele tău în faţa mea. tu, ei, ele… voi toţi o să plătiţi pentru ce aţi distrus! zicea un prieten să nu-mi iau revanşa. ba mi-o iau! să vedem ce iese. îmi iau revanşa pentru toţi cei care nu vor să şi-o ia, pentru cei care înghit în sec şi tac atunci când cineva îi răneşte. pedepseşte altcineva, zici tu? nuuu… am aşteptat prea mult. nu ştiu dacă există lumea aialaltă, aşa că ACUM e momentul. gata, mă întorc în vis… lumea nu e aşa cum a promis… hahaha… e visul meu nebun, pe care nimeni nu-l înţelege şi îl scriu aici ca să-l citesc când uit. să nu cumva să uit că undeva mai am nişte puteri ascunse. nebunie? nu ştiu precis. o dâră de nebunie, poate. nu mai mult. mă culc. la dimineaţă şterg tot. foaia asta… visul… cântecul… tot!

Read Full Post »

Ortopedie

De ce nu mă laşi să stau la marginea prăpastiei? De ce ţii cu tot dinadinsul să mă împingi? Chiar vrei să mă vezi căzând? Chiar vrei să vezi cum îmi rup toate oasele?

Nu, nu te voi lăsa să vezi cum îmi rup toate oasele. Şi ştii de ce? Pentru că … sunt rupte deja! Înăuntrul meu e totul varză… legală. Încetul cu încetul s-au rupt toate. Tot ce mai avea viaţă, tot ce mai ştia să simtă. S-a rupt tot şi tu nici n-ai băgat de seamă. N-ai simţit nici măcar când s-a rupt cu trosnet ultima parte din mine. A făcut poc! şi s-a spart în mii de cioburi. Mă întrebi dacă-i sufletul… Maybe, maybe not. Da, fraiere, sufletul! Sufletul ăla pe care ţi l-am făcut cadou ambalat frumos acum ceva vreme. Sufletul ăla care a ştiut să simtă atunci când tu ai ştiut doar să-l împungi cu mii de cuţite. De ce nu plâng acum? Simplu, nu mai am cu ce. Perioada inundaţiilor a trecut. M-a lăsat fără suflet, dar a trecut. Mi-e milă când mă gândesc la următorul fraier care va cere să-i dau sufletul meu. Mi-e milă de moaca lui când o să-i zic „He, he, n-am cu ce, mă!”. Şi mi-e milă de sufletul meu pierdut, care zace acum într-un purgatoriu plin de suferinţe din dragoste. Da, am iubit. Da, am dăruit. Iar acum… acum, da, îmi ling rănile!

Read Full Post »

Older Posts »