Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2006

CINE sunt EU

Într-una din zilele trecute mi s-a spus că sunt nebună. Că am nevoie de un „shrink”, de un psiholog. Că am „probleme mentale” şi că vreau să coordonez viaţa cuiva. AZI vreau să clarific nişte lucruri despre mine. Să îţi spun ţie, care nu mă cunoşti, cine sunt eu, de fapt.

Păi da, într-un fel ai dreptate. Sunt nebună. Sunt nebună într-o lume „nebună”, vorba lu’ Amma. Poţi tu să fii altfel? Când în jurul tău vezi numa’ nedreptăţi, oameni încruntaţi, sărăcie, oameni care au încetat să mai creadă în ceva, ai putea spune că ASTA e o lume normală?!

Că vreau să controlez tot ce-i în jurul meu, şi asta e adevărat. E în natura omului să îşi dorească să fie stăpân pe situaţie. Să îşi dorească să păstreze ce-i al lui. Să lupte pentru cauza lui, cu orice preţ, cu orice armă. Nu spune o vorbă înţeleptă că „în război şi în iubire e totul permis”?!

Faza cu psihologul e altă mâncare de peşte. Nu suport psihologii, pentru că o „psiholoagă” mi-a făcut, cândva, zile fripte. Au impresia că te cunosc, atunci când TU singur nu te cunoşti. Nu pot avea o părere obiectivă despre psihologi, aşa că nu intru în amănunte. Oricum nu asta-i ideea…

Pentru cei care mă cunosc, sunt EU şi sunt O.K. aşa. Pentru cei care nu mă cunosc sunt – am mai spus-o – o persoană antipatică. Şi asta mai ales că nu ţin niciodată în mine ce mă deranjează. Le spun pe şleau, ca să zic aşa. Nu mă interesează părerea LOR. Nu atac până când nu sunt atacată. Ştiu şi să pierd, deşi nu-mi place. (Cui, de altfel, i-ar plăcea?!) Nu plătesc niciodată cu aceeaşi monedă. Plătesc mai puţin…

Ştiu că e inutil ce scriu acum. Internetul e o lume virtuală, în care nimeni nu e ce pare a fi. Prietenii ştiu cum sunt, iar în faţa lor nu trebuie să mă justific. Scriu pentru cei care nu mă cunosc încă. Pentru cei care nu mă vor cunoaşte niciodată, poate. Pentru cei care citesc şi mă cunosc deja. Pentru TINE.

Anunțuri

Read Full Post »

O altă zi ploioasă

Deşi afară soarele străluceşte, la mine, în Zona Soarelui, plouă cu stropi mari. O altă zi ploioasă pentru mine… Şi ştii de ce? Pentru că eu nu văd decât partea proastă a lucrurilor. Pentru că, pentru mine, un eşec înseamnă capitularea mea în faţa vieţii. Pentru că vreau ca totul să fie perfect, iar atunci când nu-mi reuşeşte ceva, mă predau. Las ploaia să vină, ba chiar o chem şi o aştept cu drag, ca pe o binecuvântare. Ploaia îmi spală sufletul… De aceea o iubesc şi o o aştept în fiecare zi!

Azi, de exemplu, plouă, pentru că eu nu reuşesc să înţeleg. Nu reuşesc să înţeleg iubirea ce mi se oferă pe tavă. Nu reuşesc să o văd, aşa cum Peter Pan nu reuşea să-şi imagineze bunătăţile ce se aflau în faţa lui… (filmul „Hook” mi-a fost dintotdeauna drag, povestea lui Peter Pan era una din preferatele mele!) Iar atunci când o văd (n.n. iubirea), când muşc din ea, mi se pare nesărată. Fără gust. Mai bine nici n-ar fi…

De fapt, la mine plouă tot timpul. Aşa vreau eu, să plouă tot timpul deasupra capului meu. Să-mi spele minţile… Să încerce măcar. Deşi, până acum nu i-a prea reuşit! Ştiu că azi nu plouă numai la mine. Probabil că plouă şi la tine. Sigur plouă şi prin complex, sau pe la Olimpia, prin Dacia, Lipovei sau Şagului. În toată Timişoara plouă, pentru că NOI vrem asta!

P.S. Deşi finalul ideal ar fi „Opriţi ploaia, lăsaţi soarele să intre în casele noastre!”, eu nu-ţi pot spune chestia asta. Nu simt aşa. Eu VREAU să plouă. Ploaia ne curăţă de mizeriile ce ni s-au adunat în suflete. Las’ să plouă… Ploaia ne face să creştem mari şi puternici! Şi te-aş mai întreba ceva: Ştii ce se întâmplă când plouă cu soare???

Read Full Post »

Am crezut din nou într-o minciună. Ca întotdeauna, am fost dezamăgită. Am iertat, bineînţeles. O să iert şi altă dată. Aşa sunt eu.

Să fiu sinceră, nu mi-aş dori să aflu adevărul gol-goluţ. Cred că nu l-aş putea digera. (Oricum mi-e greu să mă obişnuiesc cu părţile de adevăr care mi se dezvăluie…) Am „învăţat” să trăiesc în minciună. Să închid ochii şi să fiu oarbă la minciunile gogonate care mi se servesc. Să nu-mi pun problema că adevărul ar fi altul. Să cred fără să cercetez.

Sunt oameni care trăiesc o viaţa întreagă cu minciuna sub pernă. Cu adevărul undeva prin pantofii care oricum nu li se potrivesc. Sunt oameni care nu văd viaţa aşa cum e, ci prin lentilele roz ale unor ochelari de soare.

Mă tem că voi ajunge şi eu, cândva, asemeni LOR. Că nu voi putea vedea adevărul din jurul meu. Că voi refuza să îl văd. Chiar m-ai crezut când ţi-am spus că sunt oarbă la minciunile LOR? Că nu i-aş putea vedea? Nu mă cunoşti încă. Cel mai mult apreciez la un om sinceritatea. Vreau adevărul şi îl vreau cu orice preţ. Cu preţul dezamăgirilor puternice şi a rănilor deschise pe suflet! Momentan sunt EU şi iubesc adevărul. Dar poate peste o vreme nu voi mai reuşi să rezist minciunilor care mă înconjoară…. Nu ştiu dacă mi se vor închide vreodată ochii la adevăr. Însă îmi doresc din tot sufletul să pot vedea şi atunci când EI vor încerca să îmi închidă ochii…

Read Full Post »

Egoista

De-a lungul vieţii mele i-am tot acuzat pe unii sau alţii că sunt egoişti. Că nu ştiu să renunţe, să încheie compromisuri. Azi însă mi-am dat seama că şi eu sunt aşa…

Cu tristeţe recunosc că sunt egoistă, în primul rând prin ceea ce fac acum. Cum, ce fac? Păi îmi aştern gândurile pe hârtie. Mi le fac publice. Îţi dau şi ţie din ele. Te oblig, practic, să le digeri. Te oblig să iei măsuri, să citeşti şi să comentezi. Tu, necunoscutule, o să îmi răspunzi de fiecare dată când voi vorbi din gura ta. Numai că tu nu îţi dai seama că eu te manipulez în momentul acela… Of, ce egoistă sunt…

Mă întrebam acum vreo două zile dacă are rost să fac chestia asta. Dacă are rost să scriu pentru toată lumea. Am observat că unii au înţeles. M-au înţeles. Şi au reacţionat… Doar că, întrebându-mă dacă are rost, am făcut o greşeală. Am aruncat în aer o întrebare care se lasă interpretată. Nimic nu are rost? Sau… totul are rost?

Cred că am scris destul despre stările mele de visare. Despre ură şi răzbunare, despre fericire înnăbuşită, despre tristeţe. Dar ştiu sigur că ceea ce am scris nu a reuşit să descrie întru totul sentimentele mele. Chestiile abstracte anevoie se pot descrie prin cuvinte. Am scris despre dragoste, am scris despre iluzii spulberate, şi tu ai râs şi ai plâns cu mine. Iar acum vin şi îţi spun că tot ce am scris a fost parte din egoismul meu ascuns şi perfid… Mă crezi? CHIAR mă crezi? Mă faci să râd…

Unii ar spune că e absurd să te expui în felul acesta. Sau că e periculos chiar. Eu îţi spun că e cel mai frumos sentiment din lume pe care îl am când scriu. Sunt liberă… Pentru că numai prin scris pot să-mi creez o lume roşie, numai prin scris pot alunga fantomele trecutului, numai prin scris mă pot răzbuna pe EI… Da, a recunoscut bine cine a zis că EU sunt cea care intru – involuntar poate – în lumea fantomelor…

Am scris rândurile de mai sus ca să te supăr puţin. Să te fac să te gândeşti că internetul e o lume virtuală, în care nimeni nu e el, cel real. O lume care denaturează realitatea, deseori în nişte moduri bizare. Da, am avut o zi proastă. Dar de data asta am vrut să mă prefac. Să-mi ascund lacrimile şi să strâng din dinţi. Şi chestiile astea trebuie învăţate…

Read Full Post »

Mă gândeam azi cum ar fi dacă într-o bună zi m-aş trezi şi… aş găsi o lume roşie în jurul meu! M-am săturat de lumea asta alb-negru în care trăiesc de 21… pardon, 22 de ani! Măcar de-ar fi sepia… M-am săturat să văd feţe triste, oameni complexaţi şi încruntaţi! M-am săturat de răutatea din jurul meu şi de orgoliile nemăsurate care se luptă pentru supremaţie!

O lume în culoarea mea preferată ar fi ceva, ce m-ar putea face să zâmbesc din nou. Să-i fac pe oamenii care-mi sunt dragi să zâmbească, pentru că de (prea) mult timp nu mi-am mai deschis sufletul în faţa lor. Prea multe probleme, prea multă suferinţă pentru oamenii naivi ca mine… Nu, nu încerc să mă justific acum. Poate că încerc să îmi cer scuze într-un mod indirect faţă de oamenii pe care i-am rănit fără sa vreau…

În ultimul timp am simţit că lumea în care trăiesc devine tot mai ştearsă, tot mai gri. Tot mai greu de suportat. Dar oare a fost vreodată altfel? Am reuşit vreodată să percep culorile din jur? Hmmm… Tind să cred că nu. Pentru mine, lumea a fost dintotdeauna gri. Iar atunci când a primit culori, a fost doar o iluzie. Nu lumea s-a colorat brusc, ci eu am devenit brusc daltonistă. Cum nu se poate mai rău…

Utopia pe care mi-o închipui zace de mult în mintea mea. Am pictat-o de atâtea ori. Sunt oameni care cred că dragostea e mov… Şi mie mi s-a părut aşa. Dar chiar! Ce-ar fi dacă am putea atribui sentimentelor, culori? Cum ar arăta ele? Pentru mine, gelozia e încă galbenă. Aşa ca tricourile alea kitsch-oase cu Die Continentale. Invidia e un verde ţipător. Aşa ca iarba care iese primăvara din zăpadă. Egoismul e portocaliu. Iar dragostea…

Nu pot să scriu cum e dragostea, când în surdină îş aud pe Florin Chilian. Mi-e imposibil. Aş vrea să-i dau culoarea mea preferată. Aş vrea să o imortalizez pe vecie şi să nu mi-o poată distruge nimeni, niciodată. Aş vrea… Of…. Nu se poate… Tocmai mi-am amintit că şi cele mai valoroase tablouri se distrug odată cu vremea…

Read Full Post »

… parcă aud şi acum cuvintele unui coleg de facultate şi bun prieten în acelaşi timp. Da, o pauză… E extraordinar să ştii când să te opreşti din ceva ce a început să meargă prost. Numai că, de fiecare dată când ceva nu mai funcţionează, cu toţii facem pe „meşterii” (după cum zicea un fraier din camera 60 a unui cămin politehnist) şi ne străduim din răsputeri să reparăm ceva ce nu poate fi, în fond, reparat. În orice caz, nu prin metodele pe care le folosim în acele clipe de disperare. Şi nu mă refer deloc la lucruri palpabile care nu mai funcţionează…

Să zicem că relaţia ta nu mai funcţionează. Ce faci? Te dai cu capul de pereţi şi încerci să o repari. Mai dai o şansă, şi încă una, şi tot aşa, pentru că nu poţi lăsa în urmă lungul timp petrecut împreună. Doar că, în disperarea ta de a repara relaţia, o strici şi mai mult. Îţi pui singur beţe în roate. Şi o transformi în ceva ireparabil. Un suflet e din porţelan. (Cum, nu ştiai?) O vază din porţelan spartă în două bucăţi se mai poate lipi. Însă una făcută ţăndări… ă-ă!

Şi nu vreau să spun acum că o relaţie nu mai poate fi reparată. De cele mai multe ori mai există o şansă. Numai că depinde foarte mult de noi cum ne folosim de această şansă. Pentru că s-ar putea să reparăm o vază pe care, în fond, nici nu ne-o mai dorim. De care ne-am plictisit şi pe care am vrea să o înlocuim cu una nouă, frumoasă (urăsc acest adjectiv, e atât de… vag!).

Personal, m-am săturat să tot văd oameni în jurul meu care nu ştiu ce vor. Care se grăbesc să repare ceva ce nu merită reparat. Care pierd efectiv timpul, investind energie şi suflet în ceva mort. Nimeni nu stă azi măcar o clipă să se gândească. Luăm decizii pripite şi ne mirăm ulterior de ce continuăm să pierdem. De multe ori, poate, avem norocul să decidem corect. Chiar nu trebuie să ne asumăm riscul de a greşi fatal…

Deşisunt naivă, ultra-sensibilă şi pun mult suflet în ceea ce fac, un lucru am învăţat de la dragul meu coleg: o pauză nu strică nimănui. Un scurt moment de respiro te ajută să gândeşti limpede. Să-ţi încarci bateriile, pentru a putea continua. Sau pentru a lăsa baltă tot… Până şi Dumnezeu a avut nevoie de odihnă în cea de-a şaptea zi…

„Când simţi că nu mai poţi, ia o pauză!”

Read Full Post »

8 Martie

Azi am simţit mirosul iubirii pe străzile Timişoarei. Mirosea a… zambile. A frezii, pentru unele fete, poate a trandafiri, pentru altele. A primăvară, a soare, a cer senin. Am văzut baieti care dăruiau iubire sub formă de flori şi fete care primeau darul aşteptat. Am văzut azi ceea cede mult timp nu mai văzusem pe chipurile oamenilor: zâmbete.

Azi a fost şi ziua mea. Am primit şi eu flori, multe flori – avantaj să fii profă Image! Le-am mirosit tot drumul şi îmi sunt dragi, pentru că ştiu că sunt dăruite din inimă. Un copil nu se poate preface. Un copil nu poate dărui decât din tot sufletul.

A fost şi încă mai e şi ziua mea. Numai că nu o simt ca pe o zi specială. Pentru mine, dragostea nu a mirosit azi a nimic. Poate a uitare. A sânge închegat pe suflet. A apă de mare sau lacrimi. Acum par a-mi plânge de milă. Da, aşa e. Orgoliu nu am şi nici nu îmi doresc. Urăsc oamenii orgolioşi şi pe cei care nu ştiu să spună „Îmi pare rău”. Urăsc oamenii ancoraţi în realitate şi pe cei care au uitat să viseze. Sau care nu au ştiut niciodată acest lucru…

Poate că nu ar trebui să vorbesc chiar acum despre ură. Poate că ar trebui să mă prefac şi să trec peste. Să ţin totul pentru mine şi să devin mai puternică. Nu, nu vreau nici să îmi înghit durerea, nici să mă întăresc. Îmi place gustul suferinţei, pentru că fără el nu aş putea simţi. Îmi place să fiu slabă, pentru că puterea nu a făcut încă oamenii mai fericiţi.

Mă gândesc acum că nu sunt singura fată care nu s-a simţit specială de ziua ei. Seara, când m-am întors acasă, am văzut o fată în troleu care privea în gol, deşi ţinea un superb buchet de trandafiri în mână. Pesemne nu erau de la cine şi-ar fi dorit…

Şi pentru că azi e ziua mea, o să fac un compromis cu mine însămi. Am în frigider jumate de sticlă de Angelli Cherry şi o ciocolată. O să ascult Florin Chilian şi o să îmi zâmbesc în oglindă. O să mă simt frumoasă. Am şi uitat cum e să fii fericit. Sper să reuşesc. Până atunci, îmi „clătesc” privirea cu zambila din imagine. Îi simt parfumul…

La mulţi ani, Ralu!

Read Full Post »

Older Posts »