N-o să scriu niciodată când o să-mi fie bine. Dar multe gânduri mă bântuie zilele astea. Noaptea a fost furtunoasă şi albă. Plătesc o vină care, probabil, îmi aparţine. Şi parcă aş vrea să ştiu care e, deşi bănuiesc eu ceva…
E a doua oară când îndoiala e mai puternică decât alte sentimente. Am impresia că din nou mă las amăgită de o iluzie. Şi parcă scăparea ar fi undeva departe, în altă ţară, poate, în altă lume. Nu ştiu exact, nu ştiu exact unde, dar cred că dacă l-aş întâlni pe omul acela, aş pleca cu el oriunde în lumea asta, lăsând totul în urmă. Mi se pare că bat pasul pe loc. Mi se pare că promisiunile încălcate sunt tot mai multe şi apasă tot mai greu. Ucid puţin din ceea ce simt. Devin indiferentă. Cred că-i chestia aia de care îmi era frică. E chestia aia ce ucide tot ce-i bun. Nu, n-o să mă sustrag. Nu are rost. Cred în destin. Acum un an a fost destin. Destin va fi şi de acum încolo, oricum ar fi acela.
Am primit azi o promisiune şi o declaraţie căreia îi dau toate creditele. Şi asta pentru că încă mai cred în oameni. Naivă, nu? Poate. Totuşi, voi crede în vorbele tale azi şi de acum în colo. Până la proba contrarie cred în ele. Mi-ai promis azi că nu-mi vei mai da niciodată motive să fiu tristă, că o să fii ce-mi doresc mereu. Nu aştept momentul în care îţi vei călca peste cuvânt. Aş vrea să nu existe momentul ăsta. Dar dacă va veni, să ştii că mă pierzi pentru totdeauna. Targetul meu nu este să mă mărit şi să fac copii. Toate la timpul lor. În anumite situaţii, compromisurile nu-şi au locul şi cred că şi ăsta-i unul dintre momentele alea. Vreau să fie bine. Acord o şansă-două-trei. Poate chiar patru. Dar la infinit nu. La un moment dat mă satur să trăiesc pentru doi şi aleg să trăiesc pentru unul singur. Şi acela nu eşti tu, ci eu.
