Unfaithfull

N-aş putea trăi cu gândul că acea persoană căreia i-am dat tot n-a împărţit ce are doar cu mine…

Sunt cupluri care se despart şi se împacă după ce unul dintre ei a călcat strâmb. În dragoste nu calci stâmb. Ori o ai, ori nu. Dar nu înşeli, pentru că e cel mai josnic lucru pe care l-ai putea face.

Nu cred în “dragostea regăsită” după ce unul sau altul s-au pierdut prin aşternuturi străine şi reci. Nu cred în legătura oamenilor care se împacă pentru că “şi-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru celălalt” după ce au “încercat şi cu altcineva”. Cred că relaţiile astea sunt de complezenţă, că sunt “de ochii lumii” dacă vreţi, pentru că se bazează, practic, pe o minciună. Şi nu cred în rezistenţa lor în timp, nu cred în dragostea aia veşnică pe care pretind că o au, pur şi simplu nu cred.

Îmi pare rău de oamenii care şi-au călcat pe suflet şi s-au împăcat cu cel care le-a luat ultima fărâmă de încredere şi i-a călcat în picioare. Mi-e milă de ei, pentru că sunt slabi şi se complac într-o chestie doar pentru că le este frică de suferinţă. Sau s-au săturat de ea. Am fost şi eu aşa, cândva. Aveam vreo 21 de ani, cred, şi cel căruia i-am dat tot a hotărât că nu vrea ca eu să fiu prima şi ultima femeie din viaţa lui. His choice… Atunci aş fi făcut orice ca să se împace cu mine, aş fi trecut chiar peste faptul că el s-a culcat cu alta şi şi-a bătut joc de mine în ultimul hal. Îi mulţumesc şi azi că a fost destul de puternic să mă lase în durerea mea atunci şi să-şi vadă de viaţă. Mi-a zis atunci că voi aprecia, cândva, că el nu s-a împăcat cu mine. A avut dreptate.

Nu-mi place să dau sfaturi dacă nu mi se cer. Dar dacă cineva mi-ar cere sfatul într-o asemenea situaţie, aş şti ce să-i spun. Nu există scuza “se iubesc totuşi” sau “şi-au dat seama”. E un gând peste care nu poţi să treci, pentru că, şi dacă ai iertat, nu poţi să uiţi. Şi în momentele critice îţi vin toate chestiile negative în sus şi începi să-i reproşezi. Suferi ca şi atunci când el/ea nu era lângă tine, ci în braţele ei/lui. Cred că e groaznic sentimentul, nu l-am încercat în felul ăsta niciodată.

Am crezut întotdeauna în chestii adevărate. N-am avut întotdeauna parte de ele, dar credinţa că ele există nu a dispărut niciodată. Voi ierta trădarea, dar nu o voi uita niciodată, de aceea voi renunţa la ceea ce mă va face nefericită. E doar teorie, şi de data asta nu m-a inspirat viaţa mea, ci viaţa altcuiva. E incredibil cât de mulţi oameni se complac în tot felul de relaţii de faţadă,  în iubiri “din obişnuinţă” şi în din alea “regăsite”. E incredibil cât de multor oameni le este frică de schimbare, pentru că, e drept, te avânţi pe un teren necunoscut. Dacă nu încerci, nici nu poţi fi fericit vreodată. De fapt, cred că nici nu meriţi să fii…

Imposibil

Nu poţi să cunoşti pe cineva peste noapte, nici peste 5 zile, nici peste jumătate de an.

Uneori ai nevoie de o viaţă.

Dar cred că ajunge sentimentul ăla ce te leagă de o anumită persoană şi atunci totul devine OK.

Îi zice iubire.

Promit

Promit să mi se rupă de tot şi de toate, să nu mă mai consum, să nu-mi fac griji şi gânduri.

Promit să devin indiferentă într-un mod extrem, dar să nu-i uit pe cei care nu merită să fiu indiferentă cu ei.

Promit să nu par banală şi să nu ascund ce gândesc, însă doar atunci când cineva chiar vrea să afle ce gândesc.

Promit să nu mă supăr pe motive ce nu ţin de mine.

Promit să nu fac nimic să schimb ceva, promit să nu lupt pentru cauze pierdute din start.

Promit să nu mă chinui să schimb ceva pentru cineva, pentru că acela care nu mă vrea aşa cum sunt nu mă merită.

Promit să nu întreb nici eu pe nimeni de sănătate, pentru că adopt şi eu regula “ochi pentru ochi”.

Promit să nu mă răzbun într-un mod evident, ci să o fac foarte subtil, ascuns, dar dureros.

Promit să nu tac atunci când ceva nu-mi convine.

Promit să ţin minte tot ce mă răneşte şi atunci când se umple paharul, să-l golesc şi să-l dau de pământ să zdrăngăne cioburile şi, poate, cineva să se taie în ele.

Promit să nu fac nimic ce nu mă face fericită, să nu mai fac compromisuri.

Şi promit să plec atunci când voi simţi că prezenţa mea nu mai este dorită sau când prezenţa mea face rău cuiva drag.

Promit.

 

Puţin despre oraşe

Oraşul în care m-am născut şi am crescut este Timişoara. Sufletul meu este aici, aici am copilărit, aici sunt prietenii mei, viaţa mea, tot ce am. Mă rog, aproape tot ce am. Este oraşul care mi-e drag mai mult decât oricare alt oraş din lume, deşi mi-e foarte drag şi Berlinul, în care am petrecut câteva luni intense din viaţa mea şi care m-a ajutat să-mi dau seama de anumite lucruri.

În decursul anilor, mi-a fost dat să locuiesc – chiar şi pentru scurt timp – în mai multe oraşe. Într-unul din aceste oraşe am fost – după mult timp – în weekend. Este vorba despre Reşiţa, oraşul la poalele Semenicului, un oraş muncitoresc, “naşpa” ar zice unii, gri, cu blocuri comuniste, şi totuşi atât de drag mie. Patru ani şi jumătate am vizitat Reşiţa, am învăţat să nu mă mai rătăcesc în el, ba mai mult, am învăţat să-l îndrăgesc. Îmi place linia de tramvai care străbate oraşul de la un capăt la celălalt, dealurile care îl înconjoară, râul Bârzava care îl străbate, locomotivele istorice şi furnalele fumegânde, îmi place stema pe care o văd într-un vârf de deal, Rock Cafe-ul şi Club-ul în care m-am distrat atâtea nopţi, Şura Ortacilor în care vara am făcut baie şi mi-a fost frică să nu mă muşte somnii uriaşi de picioare. Sâmbătă am fost la Reşiţa cu cel care mi-a schimbat viaţa într-un mod fericit, dar care nu suportă oraşul pentru că e “urât”. Nu ştiu cât e de urât, pentru că e subiectiv, cu siguranţă străzile sunt proaste şi şoferii (cap sec) şi mai, dar o parte din inima mea a rămas la Reşiţa. Sunt nostalgică acum şi nu mi-e ruşine să afirm asta, pentru că mă voi întoarce oricând cu mare drag la Reşiţa şi poate voi vizita şi nişte oameni dragi pe care i-am lăsat acolo, însă cărora le-am promis că-i voi revedea cândva.

Un alt oraş care, mai nou, îmi place, este Lugojul. Îmi place şi pentru că nu-i foarte departe de Timişoara, şi pentru că are un farmec al lui. Oraş mic, dar într-un fel cochet, destul de curat, cu străzi pietruite pe care îţi strici maşina, cu un Timiş destul de murdar care îl străbate, dar cu oameni faini şi simpatici. Ceea ce nu-mi place la lugojeni (şi acum generalizez aiurea, ştiu) este mândria lor. Am fost acolo şi m-a întrebat cineva: “Tu eşti din Timişoara?” Eu: “Da”. La care el: “Ce naşpa, ce mă bucur că-s din Lugoj”. N-aş vrea să cred că a fost un mic atac la persoană, de aceea tind să cred şi sper că e aşa, că lugojenii sunt un pic mândri că-s de-acolo. Le las şi chestia asta, care până la urmă nu-i o chestie negativă, pentru că au un oraş frumos cu care se pot mândri. Mai e o expresie care îmi vine acum în minte: “Să nu-ţi iei vacă de Caransebeş şi femeie de Lugoj”. Cred că e singurul oraş din Banat unde-s mai multe femei decât bărbaţi, deci implicit şi multe femei uşuratice, s-ar putea deduce. O fi aşa, n-o fi? Anumite povestiri ar susţine afirmaţia de mai sus, dar poate e şi o chestiune subiectivă. Le lăsăm să fie. Bineînţeles, cum vor ele

Oraşul în care m-am simţit ca acasă din a doua zi este Berlinul. Berlinul m-a găzduit 3 luni şi m-a ajutat să mă dezmeticesc din amorţeala în care mă aflam. Mi-a dat mai multă putere şi m-a învăţat să iau decizia corectă. M-a învăţat să fiu din nou fericită, mi-a dat un motiv să vreau puţin mai mult de la viaţă şi să pot să visez din nou. E un oraş extraordinar, cosmopolit, tânăr. La Berlin nici singur nu te poţi plictisi. Mă bucur că am fost acolo şi m-aş întoarce oricând. Dar n-aş vrea să trăiesc acolo. Până la urmă, tot Timişoara rămâne locul meu, indiferent ce-ar spune un fraier sau altul.

O explicatie, nimic mai mult

Mă gândeam azi la prietenia între bărbat şi femeie. “Prietenia”, căci aceasta e mai mult sau mai puţin simbolică. Hai să fim serioşi şi să recunoaştem că aceasta este foarte rară. De cele mai multe ori apare atracţia la un moment dat. Şi când se întâmplă asta, nu prea ai cum să te sustragi. O dai în bară, după care încerci să treci peste…

Nu e o întâmplare că abordez chiar azi această temă. Întâmplător m-am întâlnit azi cu un fost bun prieten. Ce mai, o să fiu sinceră: M-am întâlnit cu băiatul cu care l-am înşelat pe iubitul meu de “atunci”. A fost doar un sărut, nu mai mult (nu-s genu’), dar a fost. Ok, două săruturi scurte, unul în D’Arc, unul în maşină la un semafor. După care am rămas prieteni ca şi cum n-ar fi fost nimic, până când mi s-a interzis să mă mai întâlnesc cu el. Pe bună dreptate, pentru că am impresia că prietenul ăsta al meu a fost aşa puţin îndrăgostit de mine. Mda… Eu n-am fost îndrăgostită de el. Recunosc, m-am simţit atrasă la un moment dat, dar nu mai mult. El are acum o prietenă foarte simpatică şi de treabă, chiar anul trecut i-am vizitat – un pic în secret, pentru că nu m-aş fi putut face înţeleasă. În fine, povestea e trecută de mult (se întâmpla acu vreo 3 ani), dar e o poveste simpatică pe care n-o regret. Nici n-a fost mare lucru, nu s-a întâmplat practic nimic, doar o chestie interzisă şi chestiile de genul ăsta apropie oamenii. Sunt convinsă că nici el n-a uitat, deşi ştiu că n-am fost prima care şi-a “înşelat” prietenul cu el )

De ce-s geloase prietenele pe amicele iubiţilor? Ei, tocmai de asta. Pentru că ştiu că prietenia asta nu prea poate exista. Că nici unul, nici altul n-ar rezista tentaţiei. Că ce-a fost a fost, dar e ceva ce te leagă de o anumită persoană , indiferent cât timp a trecut de “atunci”.  Cred că oamenii se căsătoresc mai târziu pentru că atunci sunt destul de copţi la minte. Că pentru a păstra o relaţie e nevoie de iubire, dar şi de raţiune. Pentru că iubirea n-ajunge, dacă eşti cu capul în nori şi nu eşti permanent conştient că ai ceva foarte valoros, o dai în bară şi n-o mai poţi repara nicicum.

Cred că o relaţie bazată pe minciună, fie ea cât de mică (vezi exemplul meu), nu poate rezista în timp. Cred că într-o relaţie e nevoie de sinceritate şi înţelegere. Uneori e greu, pentru că – vrând nevrând – intervine gelozia la un moment dat. Dar şi asta cred că face parte din joc, dacă nu-i exagerată. Nu cred că există încredere oarbă, întotdeauna există mici dubii şi se ridică anumite semne de întrebare. Dar, cum spuneam deja, e şi asta o parte a jocului.

Sunt aproape sigură că m-am maturizat şi că de data asta n-aş mai da-o în bară. În mine am încredere. Totuşi, în loc de concluzie: Ar fi ideal ca numărul amicelor iubiţilor să tindă către zero )

De ce iubim barbatii?

de Mircea Cartarescu

Pentru ca scriu poezii, cantece si carti dedicate noua.

Pentru ca niciodata nu ne inteleg, dar nu renunta la asta niciodata.

Pentru ca vad frumusetea in femei, cand femeile au incetat de mult timp sa vada vreo frumusete in ele insele.

Pentru ca pot reproduce ecuatii matematice si fizice lungi, complicate, machiavelice sau incredibile, dar pot sa ramana fara vreo solutie cand vine vorba de femei.

Pentru ca traiesc ca sa ne faca sa zambim.

Pentru ca nu le e niciodata frica de intuneric.

Pentru ca nu le pasa cum arata sau daca imbatranesc.

Pentru ca ne fac sa radem.

Pentru ca insista sa faca si sa repare lucruri pentru care nu au pregatire, cu increderea naiva a unui adolescent care stie de toate.

Pentru ca nu poarta si nu viseaza vreodata sa poarte tocuri.

Pentru ca spun povesti foarte frumos.

Pentru ca le e frica sa cheleasca.

Pentru ca intotdeauna stii ce gandesc si intotdeauna spun ce vor exact sa spuna.

Pentru ca cea mai mare frica a lor este sa nu fie un barbat adevarat, iar pentru aceasta trebuie sa se retraga din cand in cand.

Pentru ca abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursa de energie intacta de pe planeta.

Pentru ca fac mari eforturi sa ascunda, fara succes, ca sunt fragili si umani.

Pentru ca fie vorbesc prea mult, sau deloc.

Pentru ca intotdeauna isi termina mancarea din farfurie si sunt recunoscatori pentru asta.

Pentru ca sunt intotdeauna capabili sa invete si sa se schimbe.

Pentru ca sunt exploratori si visatori de neintrecut.

Pentru ca ne pot privi in ochi si sa ne topeasca instantaneu.

Pentru ca vor sa fie omnivori ori asceti, razboinici sau amanti, artisti sau generali, dar nu fac compromisuri.

Pentru ca pentru ei nu exista niciodata prea multa adrenalina.

Pentru ca dupa toate intamplarile, nu pot trai fara noi, oricat de tare ar incerca.

Pentru ca sunt aproape de noi cand avem nevoie de ei.

Pentru ca curata semineul si duc afara gunoiul sau iti cara bagajul fara a te intreba macar.

Pentru ca sunt intr-adevar pe atat de simpli pe cat afirma ca sunt.

Pentru ca le plac lucrurile extreme si atunci cand ajung acolo, noi suntem gata sa-i prindem.

Pentru ca sunt destepti, tandri si puternici.

Pentru ca ii iubim, si doar un barbat ar gandi ca acest lucru necesita explicatie.

S-ar putea

Nu te sun pentru că vreau să te deranjez şi nici pentru că mă plictisesc. Dacă te sun, s-ar putea chiar să îmi doresc să vorbesc cu tine. S-ar putea să îmi fie dor de tine şi să vreau să îţi aud vocea. De aceea te rog să nu mă mai întrebi răspicat, înainte de a-ţi spune “ceau”, “De ce mă suni?”.

Nu vreau să te schimb şi să te modelez după un model ideal pe care nu-l am în minte. Vreau doar ca atunci când vorbeşti cu mine să-mi acorzi respect. Vreau sa-mi vorbeşti frumos, aşa cum i-ai vorbi unei persoane care înseamnă mult pentru tine. Să nu înjuri. Repet, nu vreau să te schimbi. Nu am un model ideal. Şi dacă l-aş avea, fii sigur că eşti aproape de el.

Nu vreau să te deranjez cu copilăriile mele uneori. Sunt distrată uneori şi poate îmi place să mă prostesc. N-o fac ca să te bâzâi pe tine, ci pur şi simplu pentru că aşa simt la un moment dat. Nu sunt nici aşa tare cum aş vrea uneori să par, nici dură sau insensibilă. Din contră. Şi uneori chiar îmi place să vezi cum sunt. Pentru că de tine chiar nu-mi este ruşine.

Nu sunt adepta zicalei “Ochi pentru ochi”. Am fost mult timp. Acum nu mai. Între timp am învăţat să iert şi mă străduiesc să uit. Ce-a fost urât şi a trecut nu trebuie reînviat printr-o răzbunare prostească. Nu mai sunt naivă să cred că răzbunarea m-ar face să mă simt mai bine.

Cred că trebuie să fim deschişi spre nou. S-ar putea să nu ne reuşească întotdeauna şi să ne lăsăm conduşi de prejudecăţi. Dar trebuie să ne străduim să acceptăm cât mai multe, să vedem, să cunoaştem şi, poate, să apreciem. Mie una îmi place să văd cât mai multe, mă INTERESEAZĂ multe lucruri. Vreau să ştiu ce se petrece, vreau să aflu cât mai multe lucruri noi. S-ar putea ca într-o bună zi să-ţi dai seama şi tu că e important să ştii. Şi să accepţi. Pentru că viaţa e scurtă şi pierdem mult dacă zacem în propriul nostru sos.

N-am habar

Nu ştiu când ţi-e bine, nu ştiu când îţi merge rău. Nu ştiu asta pentru că tu nu-mi spui asta. Mă pui la încercare. Mereu trebuie să desluşesc anumite lucruri. Să mă prind cum te simţi, să mă prind de ce ai nevoie, să-mi dau seama ce vrei să auzi de la mine.

E greu. E greu, pentru că de multe ori sunt în ceaţă. Şi îţi spun/dau/fac ceva ce mi-aş dori eu. Pentru că tu mereu glumeşti şi nu-mi spui, de fapt, nimic. Pentru că eu sunt aia care nu ştie niciodată nimic şi în nici un caz o persoană în care ai putea avea încredere. Recunosc, sunt împrăştiată. Sunt organizată când vine vorba de lucru, atât. În viaţa de zi cu zi, sunt aeriană şi împrăştiată. Nu-mi este ruşine să recunosc asta şi nu-mi este ruşine că sunt aşa. Am alte calităţi. Şi totuşi, mi-ar plăcea să ştiu mai multe…

Cred că am nevoie să îmi dai mai multă încredere. Să-mi arăţi că sunt o persoană pe care totuşi te poţi baza, să crezi în ce spun, să mă asculţi. Aş cam vrea să ştiu cum eşti, ce te interesează, ce-ţi place şi ce te supără. Aflu treptat, făcând greşeli pe care le-aş putea evita, dacă aş şti…

Sunt oameni care sunt ca o carte deschisă, pe care îi citeşti dintr-o privire şi un schimb de câteva vorbe. Şi oameni care nu şti niciodată cum ar putea reacţiona într-o situaţie sau alta. Încă nu ştiu cum eşti tu.

Complexe de inferioritate

Uneori am o senzaţie tâmpită că pic în gol. Dintr-o dată simt că îmi fuge pământul de sub picioare şi cad… cădere liberă, free fallin’, cum zice Tom Petty. Orice aş spune, am încredere în oameni. În oameni am încredere de fiecare dată, chiar şi atunci când îmi înşală aşteptările. Sunt prudentă, precaută, analizez, dar cred în continuare. Nu caut nod în papură, nu fac pe detectiva. Aştept. Când simt că nu se mai poate, plec. Pentru totdeauna.

Nu mi-e frică să încep un lucru. Mi-am dat seama de chestia asta de curând. Începuturile sunt grele toate. Însă până acum am reuşit şi am credinţa că voi reuşi şi de acum încolo. Uneori am nevoie să fac aşa cum mi-a zis cel mai drag şef cândva: Când nimeni nu mai crede în tine, când simţi că şi cel mai bun prieten nu-i de partea ta, uită-te în oglindă, bate-te singură pe umăr şi spune-ţi: Bravo, eşti cea mai bună! Nu ştiu dacă sunt într-adevăr cea mai bună. Mai mult ca sigur că nu sunt. Însă de la el am învăţat să cred asta. Am câteva complexe de inferioritate. Toţi oamenii au. Nu-s cea mai slabă sau cea mai frumoasă, dar culmea, sunt destui oameni care mă iubesc şi asta îmi dă încredere. Am şi multe puncte forte. Şi poate pentru că ăsta e un moment în care aş avea nevoie să mă bat pe umăr, o să mă gândesc la calităţile şi nu la defectele mele. Poate cel mai mare e toleranţa. Sunt o persoană tolerantă, care poate înţelege multe. Un altul, nu mai puţin important, este inteligenţa. Dar nu mai am chef să mai zic acum.

Ascult de câteva zile o piesă veche a unei formaţii ale cărei fană n-am fost niciodată. Affirmation se numeşte piesa. Zice ăla acolo că primim mereu ceea ce dăm. Şi că revistele de frumuseţe promovează o încredere scăzută în sine. Şi că ne dăm seama ce înseamnă dragostea doar atunci când o pierdem. Şi chestii din astea… Mi-au plăcut mereu fetele frumoase. Nu am fost niciodată invidioasă pe ele. Mereu mi-a plăcut să am amice faine, persoane frumoase, dar nu doar pe exterior. De fapt, cele mai atractive lucruri la un om sunt inima şi sufletul. Din păcate, există destui ghiolbani pe care nu-i duce mintea şi care nu realizează că nu exteriorul contează. Contează, de fapt, cum eşti. Pentru că atunci când eşti tânăr poţi fi frumos, dar frumuseţea e trecătoare. Se duce dracu odată cu anii. Rămâne doar caracterul şi ceea ce ai în cap. Şi dacă ai ghinionul să n-ai nimic…

Mai e o chestie, care nu se potriveşte acum în text. Sau poate că da. Dar e un gând ce nu-mi dă pace. Un sfat adică: Nu-i fă rău unui om care suferă. Sunt mulţi care fac asta. Care atunci, când te văd jos, îţi mai dau un bobârnac să cazi şi mai nasol. Care aruncă cu vorbe urâte, care rănesc gratuit, de multe ori sub pretextul că ar face-o involuntar. Mă doare sufletul când văd mârlănii din astea. Vorbe aruncate ampulea, doar aşa, să ne aflăm în treabă. Cred că trebuie să ai grijă ce spui şi cui spui. Să nu răneşti. Pentru că, până la urmă, ceea ce dai vei primi în schimb.

Despre oameni. Şi despre toleranţă.

Am fost întotdeauna o persoană extrem de tolerantă. I-am tolerat pe toţi: negri, ţigani, homosexuali, proşti, retardaţi. I-am tolerat, pentru că am considerat mereu că pentru a putea fi tolerant, trebuie să fii aparte. Şi nu oricine poate fi aparte, altfel, ieşit din tipare. Recunosc, mi-a plăcut să stau mereu în afara tiparelor, oricare ar fi acestea.

Nu i-am tolerat niciodată însă pe mincinoşi. Dacă urăsc un lucru (şi sunt puţine lucruri pe care le urăsc!), acela este minciuna. Nu mint, de aceea aştept sinceritate şi de la cei din jurul meu. Am uneori tendinţa de a căuta minciuna şi acolo unde ea nu este. O atitudine cât se poate de greşită, însă nu pot face nimic ca să fiu altfel. Am fost minţită de multe ori, de aceea am impresia că mi se ascunde ceva. Poate e şi puţină paranoia în joc, nu ştiu…

Pentru a nu mă răni, unii oameni îmi ascund lucruri uneori. Şi nu suport chestia asta. Problema este că, de cele mai multe ori, simt că ceva e în neregulă. Nu pot spune exact ce, însă simt eu că ceva e putred… Ca să mi se adeverească mai apoi faptul că am avut dreptate.

Nu sunt o fire răzbunătoare. Însă dacă mi s-ar dovedi acum că cineva mă minte, s-ar putea să nu mai iert. De fapt, ce tot vorbesc aici? Cine minte o dată, o va face şi a doua oară. De aceea fiţi precauţi cu oamenii care au tendinţa să fie misterioşi. Sau cu cei prea încrezători. De obicei, şi unul, şi celălalt ascund ceva.