“Nu-ţi pot aduce micul dejun la pat, pentru că faci mizerie.” Aşa îi spunea el de fiecare dată când ea avea chef să se alinte. Nu era permis să stea în pat şi să lenevească. Trebuia să se trezească – de preferinţă înaintea tuturor membrilor familiei – şi să le facă mâncare. Făcea mâncare cu plăcere, însă nu mai suporta să fie singura care avea grijă ca familia să aibă ce mânca. Se săturase de viaţa monontonă şi îi lipseau clipele în care zâmbea şi altfel decât amar.
Avea 28 de ani doar şi era însărcinată. Cu toate astea şi, poate, tocmai de asta, trebuia să aibă grijă de casă. Să facă curat, să facă mâncare, să aibă grijă ca totul să fie ok. Pentru socrii ei şi pentru el. El, care pleca în fiecare dimineaţă la ora 8 la lucru şi se întorcea seara la 20. Venea supărat, încruntat, acru, deseori nervos. Ţipa la ea şi îi dădea “sfaturi preţioase”: să spele WC-ul, să dea cu aspiratorul mai atent să nu rămână mizerie pe sub dulap, etc.
Ea plângea deseori atunci când el nu era acasă. Mai ales când era singură plângea, pentru că nu vroia ca cineva din “familie” să simtă că e slabă. Faţă de ei era indiferentă. Se forţa uneori să zâmbească, însă nu-i reuşea mereu. Ea, cel puţin, realiza că se preface într-un mod josnic şi că e o actriţă proastă. Dar nu avea încotro, trebuia să joace.
În acea zi plecase nervos la servici, deşi era duminică. “Afacerile nu se fac când vrem noi” îi spusese înainte să trântească uşa după el. La un mic dejun în pat nu mai visa de mult… În acea zi simţi pentru prima dată că s-a rupt definitiv legătura dintre ei. Acea legătură care, cândva, ar fi rezistat la orice obstacol. O lacrimă i se prelinse pe obrazul stâng. Era o lacrimă a trădării, a suferinţei înghiţite prea mult timp, a unei răni vechi, nevindecate de câţiva ani buni. De fapt, nici nu erau foarte mulţi ani. Vreo patru doar – o nimica toată. Era gravidă în luna a doua, însă renunţase la servici tot pentru el… “Ca să-mi faci un copilaş sănătos”, îi spusese el atunci. Făcuse şi acest compromis, deşi îşi iubea munca mai mult decât orice. Era contabilă şi chiar n-avea o muncă deosebit de grea. În fine, dacă era pentru binele copilului… Era singură acasă, socrii plecasera fiecare în altă direcţie la servici. Un sms pe telefon o aduse cu picioarele pe pământ. Esti fericită? O simplă întrebare de la un expeditor necunoscut o dăduse peste cap. Nu, nu era fericită. Fusese fericită vreun an şi ceva, apoi fericirea se dusese dracului. Afacerile, banii, lupta pentru supravieţuire, toate astea îi îndepărtase. Încet, dar sigur. Ajunsese să nu-i mai suporte îmbrăţişarea, sărutul, atingerea… Purta în burtică un copilaş care era al lui, al unui om pe care nu-l mai putea suferi, care tot ce făcea era să-i dea ordine şi atât. Nu se mai simţea de mult femeie, se simţea o sclavă într-un loc care nu-i aparţinea, într-o familie care o privea mereu cu ochiul critic. Se săturase. Îşi împachetă câteva bluze, nişte blugi şi câteva farduri. Se îmbrăcă de plecare, dar văzu pe masă o farfurie cu nişte prăjitură. Dădu să mănânce una în bucătărie, dar îşi aminti că mai are o datorie de plătit: Se duse în camera lor şi o mâncă acolo, privind relaxată o emisiune de 2 bani la televizor. Zâmbi acru, îşi luă bagajul şi ieşi pe uşă. Afară era frig şi bătea un vânt de noiembrie. Simţi că i se taie picioarele şi îi vine să vomite, dar se urcă totuşi în maşină. Pleca în lume, departe de cel care nu reuşise să-i ofere fericirea promisă, cel care crezuse că banii rezolvă totul.
“Copilul ăsta nu merită să se nască”, gândi. Îl ura pe tatăl copilului, era prima dată când ura pe cineva din toţi rinichii. Îşi pierduse toţi prietenii, toţi, dar, în fond, nu pierduse nimic, pentru că prietenii adevăraţi nu se pot pierde. Formă numărul de la sms. Era el, cel care, atunci, nu reuşise să o facă fericită decât pe jumătate. “Ştii, vreau să avortez”, îi spuse şoptit şi oarecum vinovat. Nu mai vorbiseră de atunci, de demult. “Unde eşti? Vrei să vin să te iau?”, o întrebă vocea de la telefon. “Nu, vin eu la tine”, răspunse.
…
Trecuseră doi ani de atunci. Doi ani în care ea învăţase să zâmbească din nou. Strângea la piept un copil care îşi găsise un nou tată. Şi era, în sfârşit, fericită. În burta ei se forma din nou viaţa. De data aceasta, tatăl era cel potrivit. Erau fericiţi pentru că aleseseră să fie fericiţi. Aleseseră să aibă curaj, să creadă în ei şi să viseze. Amândoi erau visători, cu capul în nori, dar cu inima curată. Nu aveau mult, dar în acelaşi timp aveau mult mai mult decât mulţi oameni din jurul lor. Nu aveau vilă cu piscină, nici BMW, aveau un apartament moştenit şi două maşini normale. Cât despre el, cel care o făcuse atât timp să sufere… avea tot ce-şi putea dori un muritor, mai puţin iubire. O avusese cândva, dar o trecuse cu vederea.
P.S. Fericirea se mai caută şi cu lumânarea, Anca…
