Despre ura dintre oameni

Sunt oameni care urăsc doar aşa, să fie. Nu pentru un motiv anume, ba mai mult, nici măcar pentru că au trăit ceva ce i-a marcat. Ei urăsc şi atât. Ei bine, oamenii ăştia fac parte din extrema dreaptă.

“Urăsc negrii şi chinezii”. Propoziţia asta am auzit-o de (prea) multe ori în ultimele zile. Dar de ce îi urăşti? “Doar aşa”. N-ai nici un motiv să îi urăşti. Nu-i cunoşti. N-ai trăit între ei. Nu te-au linşat. Nu i-ai atins niciodată. Dar tu îi urăşti. Doar aşa, pentru că există. Ruşine!

Mi-au plăcut întotdeauna oamenii. Fiecare om în parte este deosebit. Are ceva al lui, ceva ce nu mai are nimeni altcineva. Cred că nu e bine să ne judecăm semenii după culoarea pielii. Nici după trecutul istoric neprielnic. Nici pentru că aparţin unei religii anume. Sunt în primul rând oameni şi atât.

Dumnezeu nu bate cu parul. N-am fost niciodată credincioasă. Dar am observat că oamenii plătesc pentru greşelile lor. Dacă o să vină fiică-ta cu un negru sau chinez de mână şi o să-ţi spună că îl iubeşte, să nu te miri.

Alegerea

De ce, din două rele, eu să aleg răul mai mic? Îmi pare rău, dar nu mă lasă inima…

Urăsc deja discuţiile politice care degenerează şi distrug prietenii. Nu mai suport să mă roage unul sau altul să-l votez pe ăla sau pe celălalt, doar-doar ar avea ei vreun avantaj de pe urma votului meu. Suntem o ţară de naivi. Ne imaginăm că odată cu schimbarea ne va fi mai bine. E drept, mult prea rău nu mai poate fi, a distrus deja Băsescu cam tot ce se putea distruge. Azi Mircea Geoană, aflat la Timişoara, a rostit numele “Iliescu”. E un prost. Cum să vii în primul oraş liber şi să scoţi pe gură numele ăsta? Mare greşală, Mircea, foarte mare.

Mi-am dorit să plece tiranul, de aceea am votat împotriva lui în primul tur. În cel de-al doilea tur, nu mai ştiu ce îmi doresc. Nu pot vota cu Băsescu, pentru că nu mi-l mai doresc ca preşedinte, dar nici cu Geoană nu pot, pentru că nu pot vota cu comuniştii. Trăiesc în Timişoara şi Timişoara nu votează PSD, asta se ştie. Nu voi vota ca bunică-miu, pentru că nu simt aşa şi partidul ăsta e departe de toate ideile mele.

Duminică voi vota totuşi… undeva, cândva. În speranţa că în cinci ani va veni un principe sau un monarh sau careva din afară, sătul de goana după avuţii, un tip deştept, cu bani şi tânăr care să ne scoată din căcat. Bineînţeles, dacă mai putem fi scoşi.

To my friend A.I.

“Nu-ţi pot aduce micul dejun la pat, pentru că faci mizerie.” Aşa îi spunea el de fiecare dată când ea avea chef să se alinte. Nu era permis să stea în pat şi să lenevească. Trebuia să se trezească – de preferinţă înaintea tuturor membrilor familiei – şi să le facă mâncare. Făcea mâncare cu plăcere, însă nu mai suporta să fie singura care avea grijă ca familia să aibă ce mânca. Se săturase de viaţa monontonă şi îi lipseau clipele în care zâmbea şi altfel decât amar.

Avea 28 de ani doar şi era însărcinată. Cu toate astea şi, poate, tocmai de asta, trebuia să aibă grijă de casă. Să facă curat, să facă mâncare, să aibă grijă ca totul să fie ok. Pentru socrii ei şi pentru el. El, care pleca în fiecare dimineaţă la ora 8 la lucru şi se întorcea seara la 20. Venea supărat, încruntat, acru, deseori nervos. Ţipa la ea şi îi dădea “sfaturi preţioase”: să spele WC-ul, să dea cu aspiratorul mai atent să nu rămână mizerie pe sub dulap, etc.

Ea plângea deseori atunci când el nu era acasă. Mai ales când era singură plângea, pentru că nu vroia ca cineva din “familie” să simtă că e slabă. Faţă de ei era indiferentă. Se forţa uneori să zâmbească, însă nu-i reuşea mereu. Ea, cel puţin, realiza că se preface într-un mod josnic şi că e o actriţă proastă. Dar nu avea încotro, trebuia să joace.

În acea zi plecase nervos la servici, deşi era duminică. “Afacerile nu se fac când vrem noi” îi spusese înainte să trântească uşa după el. La un mic dejun în pat nu mai visa de mult… În acea zi simţi pentru prima dată că s-a rupt definitiv legătura dintre ei. Acea legătură care, cândva, ar fi rezistat la orice obstacol. O lacrimă i se prelinse pe obrazul stâng. Era o lacrimă a trădării, a suferinţei înghiţite prea mult timp, a unei răni vechi, nevindecate de câţiva ani buni. De fapt, nici nu erau foarte mulţi ani. Vreo patru doar – o nimica toată. Era gravidă în luna a doua, însă renunţase la servici tot pentru el… “Ca să-mi faci un copilaş sănătos”, îi spusese el atunci. Făcuse şi acest compromis, deşi îşi iubea munca mai mult decât orice. Era contabilă şi chiar n-avea o muncă deosebit de grea. În fine, dacă era pentru binele copilului… Era singură acasă, socrii plecasera fiecare în altă direcţie la servici. Un sms pe telefon o aduse cu picioarele pe pământ. Esti fericită? O simplă întrebare de la un expeditor necunoscut o dăduse peste cap. Nu, nu era fericită. Fusese fericită vreun an şi ceva, apoi fericirea se dusese dracului. Afacerile, banii, lupta pentru supravieţuire, toate astea îi îndepărtase. Încet, dar sigur. Ajunsese să nu-i mai suporte îmbrăţişarea, sărutul, atingerea… Purta în burtică un copilaş care era al lui, al unui om pe care nu-l mai putea suferi, care tot ce făcea era să-i dea ordine şi atât. Nu se mai simţea de mult femeie, se simţea o sclavă într-un loc care nu-i aparţinea, într-o familie care o privea mereu cu ochiul critic. Se săturase. Îşi împachetă câteva bluze, nişte blugi şi câteva farduri. Se îmbrăcă de plecare, dar văzu pe masă o farfurie cu nişte prăjitură. Dădu să mănânce una în bucătărie, dar îşi aminti că mai are o datorie de plătit: Se duse în camera lor şi o mâncă acolo, privind relaxată o emisiune de 2 bani la televizor. Zâmbi acru, îşi luă bagajul şi ieşi pe uşă. Afară era frig şi bătea un vânt de noiembrie. Simţi că i se taie picioarele şi îi vine să vomite, dar se urcă totuşi în maşină. Pleca în lume, departe de cel care nu reuşise să-i ofere fericirea promisă, cel care crezuse că banii rezolvă totul.

“Copilul ăsta nu merită să se nască”, gândi. Îl ura pe tatăl copilului, era prima dată când ura pe cineva din toţi rinichii. Îşi pierduse toţi prietenii, toţi, dar, în fond, nu pierduse nimic, pentru că prietenii adevăraţi nu se pot pierde. Formă numărul de la sms. Era el, cel care, atunci, nu reuşise să o facă fericită decât pe jumătate. “Ştii, vreau să avortez”, îi spuse şoptit şi oarecum vinovat. Nu mai vorbiseră de atunci, de demult. “Unde eşti? Vrei să vin să te iau?”, o întrebă vocea de la telefon. “Nu, vin eu la tine”, răspunse.

…

Trecuseră doi ani de atunci. Doi ani în care ea învăţase să zâmbească din nou. Strângea la piept un copil care îşi găsise un nou tată. Şi era, în sfârşit, fericită. În burta ei se forma din nou viaţa. De data aceasta, tatăl era cel potrivit. Erau fericiţi pentru că aleseseră să fie fericiţi. Aleseseră să aibă curaj, să creadă în ei şi să viseze. Amândoi erau visători, cu capul în nori, dar cu inima curată. Nu aveau mult, dar în acelaşi timp aveau mult mai mult decât mulţi oameni din jurul lor. Nu aveau vilă cu piscină, nici BMW, aveau un apartament moştenit şi două maşini normale. Cât despre el, cel care o făcuse atât timp să sufere… avea tot ce-şi putea dori un muritor, mai puţin iubire. O avusese cândva, dar o trecuse cu vederea.

P.S. Fericirea se mai caută şi cu lumânarea, Anca…

Mai bine nu

Când vorbeşti cu mine, tu să taci!

Cam aşa ar suna un dialog în definiţia multora. Din păcate, mă lovesc tot mai des de oameni care nu ştiu să asculte. Cărora le place să se contrazică doar de dragul de a se contrazice. Nu-mi plac oamenii ăştia, mi se par slabi. Sunt slabi, pentru că nu au atâta tărie de caracter să recunoască anumite lucruri, mai ales că şi alţii pot avea dreptate. Nu-mi plac oamenii atotştiutori, pentru că ştiu că ăştia nu există, deci se ascunde altceva în spatele lor. Teama de penibil, poate…

Nu mi-a fost niciodată ruşine să-mi recunosc greşelile, fie ele oricât de penibile. Când greşesc, îmi analizez greşelile şi mă străduiesc să nu le mai fac. Aşa sunt eu, cel puţin. Îmi place să fiu corectă. Dar nu mă călca pe bombeu. Nu-i o ameninţare, e doar mai bine aşa.

Unfaithfull

N-aş putea trăi cu gândul că acea persoană căreia i-am dat tot n-a împărţit ce are doar cu mine…

Sunt cupluri care se despart şi se împacă după ce unul dintre ei a călcat strâmb. În dragoste nu calci stâmb. Ori o ai, ori nu. Dar nu înşeli, pentru că e cel mai josnic lucru pe care l-ai putea face.

Nu cred în “dragostea regăsită” după ce unul sau altul s-au pierdut prin aşternuturi străine şi reci. Nu cred în legătura oamenilor care se împacă pentru că “şi-au dat seama că sunt făcuţi unul pentru celălalt” după ce au “încercat şi cu altcineva”. Cred că relaţiile astea sunt de complezenţă, că sunt “de ochii lumii” dacă vreţi, pentru că se bazează, practic, pe o minciună. Şi nu cred în rezistenţa lor în timp, nu cred în dragostea aia veşnică pe care pretind că o au, pur şi simplu nu cred.

Îmi pare rău de oamenii care şi-au călcat pe suflet şi s-au împăcat cu cel care le-a luat ultima fărâmă de încredere şi i-a călcat în picioare. Mi-e milă de ei, pentru că sunt slabi şi se complac într-o chestie doar pentru că le este frică de suferinţă. Sau s-au săturat de ea. Am fost şi eu aşa, cândva. Aveam vreo 21 de ani, cred, şi cel căruia i-am dat tot a hotărât că nu vrea ca eu să fiu prima şi ultima femeie din viaţa lui. His choice… Atunci aş fi făcut orice ca să se împace cu mine, aş fi trecut chiar peste faptul că el s-a culcat cu alta şi şi-a bătut joc de mine în ultimul hal. Îi mulţumesc şi azi că a fost destul de puternic să mă lase în durerea mea atunci şi să-şi vadă de viaţă. Mi-a zis atunci că voi aprecia, cândva, că el nu s-a împăcat cu mine. A avut dreptate.

Nu-mi place să dau sfaturi dacă nu mi se cer. Dar dacă cineva mi-ar cere sfatul într-o asemenea situaţie, aş şti ce să-i spun. Nu există scuza “se iubesc totuşi” sau “şi-au dat seama”. E un gând peste care nu poţi să treci, pentru că, şi dacă ai iertat, nu poţi să uiţi. Şi în momentele critice îţi vin toate chestiile negative în sus şi începi să-i reproşezi. Suferi ca şi atunci când el/ea nu era lângă tine, ci în braţele ei/lui. Cred că e groaznic sentimentul, nu l-am încercat în felul ăsta niciodată.

Am crezut întotdeauna în chestii adevărate. N-am avut întotdeauna parte de ele, dar credinţa că ele există nu a dispărut niciodată. Voi ierta trădarea, dar nu o voi uita niciodată, de aceea voi renunţa la ceea ce mă va face nefericită. E doar teorie, şi de data asta nu m-a inspirat viaţa mea, ci viaţa altcuiva. E incredibil cât de mulţi oameni se complac în tot felul de relaţii de faţadă,  în iubiri “din obişnuinţă” şi în din alea “regăsite”. E incredibil cât de multor oameni le este frică de schimbare, pentru că, e drept, te avânţi pe un teren necunoscut. Dacă nu încerci, nici nu poţi fi fericit vreodată. De fapt, cred că nici nu meriţi să fii…

Imposibil

Nu poţi să cunoşti pe cineva peste noapte, nici peste 5 zile, nici peste jumătate de an.

Uneori ai nevoie de o viaţă.

Dar cred că ajunge sentimentul ăla ce te leagă de o anumită persoană şi atunci totul devine OK.

Îi zice iubire.

Promit

Promit să mi se rupă de tot şi de toate, să nu mă mai consum, să nu-mi fac griji şi gânduri.

Promit să devin indiferentă într-un mod extrem, dar să nu-i uit pe cei care nu merită să fiu indiferentă cu ei.

Promit să nu par banală şi să nu ascund ce gândesc, însă doar atunci când cineva chiar vrea să afle ce gândesc.

Promit să nu mă supăr pe motive ce nu ţin de mine.

Promit să nu fac nimic să schimb ceva, promit să nu lupt pentru cauze pierdute din start.

Promit să nu mă chinui să schimb ceva pentru cineva, pentru că acela care nu mă vrea aşa cum sunt nu mă merită.

Promit să nu întreb nici eu pe nimeni de sănătate, pentru că adopt şi eu regula “ochi pentru ochi”.

Promit să nu mă răzbun într-un mod evident, ci să o fac foarte subtil, ascuns, dar dureros.

Promit să nu tac atunci când ceva nu-mi convine.

Promit să ţin minte tot ce mă răneşte şi atunci când se umple paharul, să-l golesc şi să-l dau de pământ să zdrăngăne cioburile şi, poate, cineva să se taie în ele.

Promit să nu fac nimic ce nu mă face fericită, să nu mai fac compromisuri.

Şi promit să plec atunci când voi simţi că prezenţa mea nu mai este dorită sau când prezenţa mea face rău cuiva drag.

Promit.

 

Puţin despre oraşe

Oraşul în care m-am născut şi am crescut este Timişoara. Sufletul meu este aici, aici am copilărit, aici sunt prietenii mei, viaţa mea, tot ce am. Mă rog, aproape tot ce am. Este oraşul care mi-e drag mai mult decât oricare alt oraş din lume, deşi mi-e foarte drag şi Berlinul, în care am petrecut câteva luni intense din viaţa mea şi care m-a ajutat să-mi dau seama de anumite lucruri.

În decursul anilor, mi-a fost dat să locuiesc – chiar şi pentru scurt timp – în mai multe oraşe. Într-unul din aceste oraşe am fost – după mult timp – în weekend. Este vorba despre Reşiţa, oraşul la poalele Semenicului, un oraş muncitoresc, “naşpa” ar zice unii, gri, cu blocuri comuniste, şi totuşi atât de drag mie. Patru ani şi jumătate am vizitat Reşiţa, am învăţat să nu mă mai rătăcesc în el, ba mai mult, am învăţat să-l îndrăgesc. Îmi place linia de tramvai care străbate oraşul de la un capăt la celălalt, dealurile care îl înconjoară, râul Bârzava care îl străbate, locomotivele istorice şi furnalele fumegânde, îmi place stema pe care o văd într-un vârf de deal, Rock Cafe-ul şi Club-ul în care m-am distrat atâtea nopţi, Şura Ortacilor în care vara am făcut baie şi mi-a fost frică să nu mă muşte somnii uriaşi de picioare. Sâmbătă am fost la Reşiţa cu cel care mi-a schimbat viaţa într-un mod fericit, dar care nu suportă oraşul pentru că e “urât”. Nu ştiu cât e de urât, pentru că e subiectiv, cu siguranţă străzile sunt proaste şi şoferii (cap sec) şi mai, dar o parte din inima mea a rămas la Reşiţa. Sunt nostalgică acum şi nu mi-e ruşine să afirm asta, pentru că mă voi întoarce oricând cu mare drag la Reşiţa şi poate voi vizita şi nişte oameni dragi pe care i-am lăsat acolo, însă cărora le-am promis că-i voi revedea cândva.

Un alt oraş care, mai nou, îmi place, este Lugojul. Îmi place şi pentru că nu-i foarte departe de Timişoara, şi pentru că are un farmec al lui. Oraş mic, dar într-un fel cochet, destul de curat, cu străzi pietruite pe care îţi strici maşina, cu un Timiş destul de murdar care îl străbate, dar cu oameni faini şi simpatici. Ceea ce nu-mi place la lugojeni (şi acum generalizez aiurea, ştiu) este mândria lor. Am fost acolo şi m-a întrebat cineva: “Tu eşti din Timişoara?” Eu: “Da”. La care el: “Ce naşpa, ce mă bucur că-s din Lugoj”. N-aş vrea să cred că a fost un mic atac la persoană, de aceea tind să cred şi sper că e aşa, că lugojenii sunt un pic mândri că-s de-acolo. Le las şi chestia asta, care până la urmă nu-i o chestie negativă, pentru că au un oraş frumos cu care se pot mândri. Mai e o expresie care îmi vine acum în minte: “Să nu-ţi iei vacă de Caransebeş şi femeie de Lugoj”. Cred că e singurul oraş din Banat unde-s mai multe femei decât bărbaţi, deci implicit şi multe femei uşuratice, s-ar putea deduce. O fi aşa, n-o fi? Anumite povestiri ar susţine afirmaţia de mai sus, dar poate e şi o chestiune subiectivă. Le lăsăm să fie. Bineînţeles, cum vor ele

Oraşul în care m-am simţit ca acasă din a doua zi este Berlinul. Berlinul m-a găzduit 3 luni şi m-a ajutat să mă dezmeticesc din amorţeala în care mă aflam. Mi-a dat mai multă putere şi m-a învăţat să iau decizia corectă. M-a învăţat să fiu din nou fericită, mi-a dat un motiv să vreau puţin mai mult de la viaţă şi să pot să visez din nou. E un oraş extraordinar, cosmopolit, tânăr. La Berlin nici singur nu te poţi plictisi. Mă bucur că am fost acolo şi m-aş întoarce oricând. Dar n-aş vrea să trăiesc acolo. Până la urmă, tot Timişoara rămâne locul meu, indiferent ce-ar spune un fraier sau altul.

O explicatie, nimic mai mult

Mă gândeam azi la prietenia între bărbat şi femeie. “Prietenia”, căci aceasta e mai mult sau mai puţin simbolică. Hai să fim serioşi şi să recunoaştem că aceasta este foarte rară. De cele mai multe ori apare atracţia la un moment dat. Şi când se întâmplă asta, nu prea ai cum să te sustragi. O dai în bară, după care încerci să treci peste…

Nu e o întâmplare că abordez chiar azi această temă. Întâmplător m-am întâlnit azi cu un fost bun prieten. Ce mai, o să fiu sinceră: M-am întâlnit cu băiatul cu care l-am înşelat pe iubitul meu de “atunci”. A fost doar un sărut, nu mai mult (nu-s genu’), dar a fost. Ok, două săruturi scurte, unul în D’Arc, unul în maşină la un semafor. După care am rămas prieteni ca şi cum n-ar fi fost nimic, până când mi s-a interzis să mă mai întâlnesc cu el. Pe bună dreptate, pentru că am impresia că prietenul ăsta al meu a fost aşa puţin îndrăgostit de mine. Mda… Eu n-am fost îndrăgostită de el. Recunosc, m-am simţit atrasă la un moment dat, dar nu mai mult. El are acum o prietenă foarte simpatică şi de treabă, chiar anul trecut i-am vizitat – un pic în secret, pentru că nu m-aş fi putut face înţeleasă. În fine, povestea e trecută de mult (se întâmpla acu vreo 3 ani), dar e o poveste simpatică pe care n-o regret. Nici n-a fost mare lucru, nu s-a întâmplat practic nimic, doar o chestie interzisă şi chestiile de genul ăsta apropie oamenii. Sunt convinsă că nici el n-a uitat, deşi ştiu că n-am fost prima care şi-a “înşelat” prietenul cu el )

De ce-s geloase prietenele pe amicele iubiţilor? Ei, tocmai de asta. Pentru că ştiu că prietenia asta nu prea poate exista. Că nici unul, nici altul n-ar rezista tentaţiei. Că ce-a fost a fost, dar e ceva ce te leagă de o anumită persoană , indiferent cât timp a trecut de “atunci”.  Cred că oamenii se căsătoresc mai târziu pentru că atunci sunt destul de copţi la minte. Că pentru a păstra o relaţie e nevoie de iubire, dar şi de raţiune. Pentru că iubirea n-ajunge, dacă eşti cu capul în nori şi nu eşti permanent conştient că ai ceva foarte valoros, o dai în bară şi n-o mai poţi repara nicicum.

Cred că o relaţie bazată pe minciună, fie ea cât de mică (vezi exemplul meu), nu poate rezista în timp. Cred că într-o relaţie e nevoie de sinceritate şi înţelegere. Uneori e greu, pentru că – vrând nevrând – intervine gelozia la un moment dat. Dar şi asta cred că face parte din joc, dacă nu-i exagerată. Nu cred că există încredere oarbă, întotdeauna există mici dubii şi se ridică anumite semne de întrebare. Dar, cum spuneam deja, e şi asta o parte a jocului.

Sunt aproape sigură că m-am maturizat şi că de data asta n-aş mai da-o în bară. În mine am încredere. Totuşi, în loc de concluzie: Ar fi ideal ca numărul amicelor iubiţilor să tindă către zero )

De ce iubim barbatii?

de Mircea Cartarescu

Pentru ca scriu poezii, cantece si carti dedicate noua.

Pentru ca niciodata nu ne inteleg, dar nu renunta la asta niciodata.

Pentru ca vad frumusetea in femei, cand femeile au incetat de mult timp sa vada vreo frumusete in ele insele.

Pentru ca pot reproduce ecuatii matematice si fizice lungi, complicate, machiavelice sau incredibile, dar pot sa ramana fara vreo solutie cand vine vorba de femei.

Pentru ca traiesc ca sa ne faca sa zambim.

Pentru ca nu le e niciodata frica de intuneric.

Pentru ca nu le pasa cum arata sau daca imbatranesc.

Pentru ca ne fac sa radem.

Pentru ca insista sa faca si sa repare lucruri pentru care nu au pregatire, cu increderea naiva a unui adolescent care stie de toate.

Pentru ca nu poarta si nu viseaza vreodata sa poarte tocuri.

Pentru ca spun povesti foarte frumos.

Pentru ca le e frica sa cheleasca.

Pentru ca intotdeauna stii ce gandesc si intotdeauna spun ce vor exact sa spuna.

Pentru ca cea mai mare frica a lor este sa nu fie un barbat adevarat, iar pentru aceasta trebuie sa se retraga din cand in cand.

Pentru ca abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursa de energie intacta de pe planeta.

Pentru ca fac mari eforturi sa ascunda, fara succes, ca sunt fragili si umani.

Pentru ca fie vorbesc prea mult, sau deloc.

Pentru ca intotdeauna isi termina mancarea din farfurie si sunt recunoscatori pentru asta.

Pentru ca sunt intotdeauna capabili sa invete si sa se schimbe.

Pentru ca sunt exploratori si visatori de neintrecut.

Pentru ca ne pot privi in ochi si sa ne topeasca instantaneu.

Pentru ca vor sa fie omnivori ori asceti, razboinici sau amanti, artisti sau generali, dar nu fac compromisuri.

Pentru ca pentru ei nu exista niciodata prea multa adrenalina.

Pentru ca dupa toate intamplarile, nu pot trai fara noi, oricat de tare ar incerca.

Pentru ca sunt aproape de noi cand avem nevoie de ei.

Pentru ca curata semineul si duc afara gunoiul sau iti cara bagajul fara a te intreba macar.

Pentru ca sunt intr-adevar pe atat de simpli pe cat afirma ca sunt.

Pentru ca le plac lucrurile extreme si atunci cand ajung acolo, noi suntem gata sa-i prindem.

Pentru ca sunt destepti, tandri si puternici.

Pentru ca ii iubim, si doar un barbat ar gandi ca acest lucru necesita explicatie.